Adulat (nu chiar ca “Despacito”, dar oricum), pus pe copertă de “Time”, dar și batjocorit ca un film de propagandă de Divizia B, “Dunkirk” e un fenomen care merită atenție.
Sunteți la curent cu existența filmului de cinema Dunkirk (de Christopher Nolan). A fost deja luat în balon. S-a râs de el ca de un Sergiu Nicolaescu, s-a râs grozav. Nu susțin acest punct de vedere, nu susțin acest hohot.
De altfel, chiar pe acest site, l-am mai elogiat, deloc discret, pe domnul Nolan.
Mi-am îngăduit acest lux de spectator, chiar dacă nu mă pricep la cinema, cu atât mai puțin la critica de specialitate (pot totuși vedea că e plină, până la refuz, de impostori).
Nu o să scriu o laudatio pentru Dunkirk. Nici nu cred că există suficiente motive (las însă un superlativ pentru coloana sonoră a lui Hans Zimmer – excelentă, la fel ca la Interstellar).
Dunkirk este despre recuperarea miraculoasă a sute de mii de soldați, încercuiți de naziști pe o plajă din Franța. Ce e magnific la Nolan: nu vedem niciun nazist în film, vedem numai și numai consecințele luptei lor.
Desigur, filmul e încărcat de un patriotism foarte british, care e din epoca aceea și care nu mai sună la fel acum, în mileniul al III-lea, după Brexit.
Dunkirk își propune și reușește să fie memorabil în cadrele sale nesfârșite, în bătăliile de pe cer și în bătăliile de pe apă și în bătăile inimilor soldaților.
Dunkirk se cuvine văzut, chiar dacă estetica violenței care îl însoțește nu mi se pare cea mai bună idee. Războiul este oroare pură, Nolan o sugerează la fiecare pas, dar – paradoxal cum îl cunoaștem deja – nici nu se poate abține să nu facă un film frumos.
Există și un personaj principal, desigur. Iar acel personaj principal este chiar războiul. Să luăm aminte. Căci: omul nu este chiar cea mai înțeleaptă ființă de pe pământ. Are memoria scurtă a peștilor, uită războaiele și le repetă iar și iar și iar, permanent, în trecerea timpului.
Dunkirk e util: oamenii timpului nostru văd războiul în marile săli de cinema, la adăpost, departe de raiduri aeriene, mâncând popcorn. E neîndoielnic mai bine decât în anii `40.
Pe de altă parte, în realitatea imediată, de la Barcelona la Damasc, tot omul timpului nostru își scrie, zi de zi, epopeea groaznicelor limite.
De aceea, parabola pe care o propun e un pic mai înaltă: e mileniul al III-lea, suntem toți pe o plajă, așteptând un miracol care nu mai vine. Propun să ne gândim: de ce?
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Portret de țară în pragul tulburelului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
