Pentru mulţi dintre români, bibliotecile sunt spaţii străine, în care nu au intrat niciodată. Ei sunt neştiutorii, cei care arată că se poate trăi şi aşa. Vin la rând trădătorii, cei care, deşi au pătruns în biblioteci, le-au abandonat, ca pe nişte iubite ocazionale, după ce s-au desfătat cu dăruirile lor. Cei de pe urmă sunt căutătorii, cei care, odată intraţi în sanctuarele cărţilor, se întorc iar şi iar, robiţi de patimă, precum căutătorii de aur.
Nu aş insista asupra neştiutorilor, căci viaţa lor urmează chemări numai de ei ştiute. Ei există alături de noi şi au venit cu alte rosturi pe lumea asta. De aceea, ne vom îngădui reciproc, înţelegând locul şi chemarea fiecăruia.
În rândul trădătorilor intră mulţi dintre cei care s-au născut şi au crescut în perioada ceauşistă. Obligativitatea de a se înscrie la bibliotecă, de a participa la cenacluri şi la alte acţiuni organizate i-au făcut să se plimbe printre rafturile cu cărţi, unii ca printr-o expoziţie, alţii ca într-o călătorie iniţiatică. Revoluţia le-a adus alte tentaţii, alte ispite, alte spaţii de explorat, aşa încât experienţa livrescă a rămas o aventură copilărească. Mulţi dintre cei care, atinşi de daimonul lecturii, au continuat, totuşi, să citească, au preferat comoditatea domestică, achiziţionând din librării sau de pe tarabe cărţi apărute în cale. Lista cu care mergeau cândva la bibliotecă în căutarea unor cărţi dorite, gândite, găsite cu bucurie, purtate cu nerăbdare spre casă şi returnate la termen cu regretul despărţirii – toate au devenit experienţe trecute, uitate, ţâşnind rareori proustian dintre faliile memoriei.
Pe mulţi dintre ei, problemele financiare, provocările lui „a avea”, în detrimentul lui „a fi” i-au făcut să renunţe treptat la a mai cumpara cărţi, înlocuind flacăra aprinsă cândva cu lumina searbădă şi înşelătoare a ecranului către spaţiul virtual sau cu pseudo-cultura televizivă, preluând constatări gata fabricate în talk show-uri şi pierzând treptat abilitatea de a reflecta singuri asupra oamenilor, lucrurilor şi evenimentelor din jurul lor. Această „pierdere” este pedeapsa pentru cei care au trădat şi este la fel de păgubitoare, la nivel spiritual, precum pierderea sau batjocorirea unui har.
Tot în categoria trădătorilor intră şi cei care au „vizitat” bibliotecile, cu ocazia întocmirii unei lucrări de licenţă sau a unei dizertaţii, după care „nu s-au mai întors la locul faptei”. Pentru ei, „comiterea” unui act de… cercetare nu a fost decât o abatere de la tihna cotidiană, un efort heirupist, pentru a încheia o paranteză întâmplătoare în viaţa lor, un capăt, şi nu un început de drum. Îi amendăm în sinea noastră, îi iertăm şi le rămânem recunoscători, într-un fel, că şi-au identificat limitele, şi-au pus diploma pe perete şi nu ni s-au aşezat în cale cu pretenţii de intelectualitate.
Într-o lume care bâjbâie, căutătorul este cel care găseşte. Cine este el, care este locul lui în România zilelor noastre, cum a trecut peste comunism şi cum şi-a trăit tranziţia, cum se formează el printre ispitele contemporane – sunt întrebări care nu i se pun prea des, într-o societate care nu numai că nu îl valorifică, dar parcă nici nu-l vede uneori. De aceea, permiteţi-mi ca măcar să-i dedic articolul de vinerea viitoare.
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Comunismul văzut în “Anul nou care n-a fost”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
