M-a fascinat mereu lumina din ochii adolescenţilor. Aceeaşi lumină am găsit-o, când am descoperit „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui Călinescu, tocmai în fotografia lui Călinescu, dar şi în fotografiile ataşate unora dintre medalioanele literare de autor. Nu ştiu când am înţeles că aceea este lumina din ochii căutătorului şi că cei care se lasă atinşi de patima căutării o poartă cu ei de-a lungul vieţii, ca pe un semn distinctiv.
Am cumpărat „Istoria literaturii române…” la pachet cu Dicţionarul de neologisme, aşa cum ai cumpăra ceva de care ai nevoie cu ceva care ţi se bagă pe gât, ca să se vândă. Se obişnuia frecvent în perioada comunistă, dar, de obicei, pentru obiecte de proastă calitate (mai proasta!) sau pentru produse alimentare expirate sau pe cale să expire. Niciuna dintre cele două cărţi nu era de proastă calitate şi conţinutul lor nu a expirat nici azi şi nici nu va expira, atâta vreme cât vor dăinui limba şi literatura română. De aceea am fost foarte fericită că nu am primit la pachet vreun Omagiu închinat tovarăşului suprem, vreo operă a ilustrei sale consoarte sau lucrările vreunui congres şi am avut o satisfacţie bine tăinuită că încercarea partidului unic de a-mi impune şi controla lecturile şi direcţiile de gândire, tragându-mă pe sfoară, a eşuat de data aceasta.
Am aşezat „Istoria…” lui Călinescu în colţul camerei în care îmi puneam cărţile dragi şi le lăsam acolo pentru o vreme, să mă întâmpine în zori, aşa cum ţi-ar da bineţea zilei o persoană dragă, ce îţi stă alături. Privind înapoi, din perspectiva zilelor noastre, ar putea fi luată drept patologică această relaţie aproape intimă cu cărţile, însă, în vremuri în care nu aveai voie să călătoreşti în alte ţări, nu aveai decât două ore de program la televizor – program de îndoctrinare ideologică, în care mai scăpa şi câte un film artistic sau serial, când nu existau alte tentaţii de divertisment, universul cărţilor era cel în care te refugiai, pentru că îţi deschidea lumi refuzate de realitatea cotidiană. Erau lumi în care nu aveai nevoie de paşaport, lumi ce îţi ofereau reprezentări ale altor spaţii geografice şi culturale, în care nu se întrevedea nicio perspectivă să pătrunzi altfel.
Era justificată, astfel, dorinţa de a merge la bibliotecă, de a-ţi „aduce” cât mai multe cărţi acasă, de a avea o bibliotecă personală în casă sau chiar în cameră. Fiecare carte era o cheie prin care puteai evada din închisoarea comunistă oricând doreai. Fiecare carte îţi oferea „libertatea” de a boicota sistemul. A le avea la îndemână îţi dădea confortul unei subconştiente puteri individuale asupra unui regim atotputernic.
Acest exerciţiu continuu de imaginaţie, de nesăţioasă accesare a unor ferestre care să te scoată din spaţiul concentraţionar în care te izola doctrina comunistă, se concretiza în provocări ale mentalului, care mi-au format un mod de a-mi reprezenta lumea şi viaţa, paradoxal, mult mai concret decât cel pe care îl oferă astăzi un fel de cultură care se adresează simţurilor şi le provoacă. Oferta de divertisment, acoperind o păgubitoare relaxare a ofertei culturale, a erodat adânc registrul spiritual al generaţiilor post decembriste. Mă întreb câţi dintre absolvenţii de liceu au mai deschis astăzi „Istoria…” lui Călinescu, Dicţionarul de neologisme sau măcar Dicţionarul explicativ al limbii române!?
Locul bibliotecii din sufragerie l-a luat televizorul, tot mai performant, tot mai mare, tot mai plat, dar, vai, şi tot mai… aplatizant! Televizorul a primit chiar câte un loc în fiecare cameră, până şi în bucătărie, invadându-ne nu numai spaţiul fizic, dar şi comunicarea cu cei din familie, aducând înstrăinarea, în lipsa unor experienţe comune.
O realitate comodă, gata fabricată, ne e la îndemână şi ne dă iluzia satisfacerii nevoii de a afla. Primim, însă, informaţii fără a (le) mai căuta, captând întâmplător o idee care ne interesează, la pachet cu un calup de informaţii nenecesare sau de proastă calitate, care ni se bagă pe gât zilnic. Libertatea de a alege un canal sau altul nu reprezintă decât libertatea de a schimba o celulă cu alta, în interiorul unui altfel de spaţiu concentraţionar, în care domină autocraţia informaţională.
Încă mai văd cărţile ca pe nişte chei, cu care poţi evada din orice spaţiu impus, ca pe nişte căi de a boicota orice sistem. Cărţile, însă, sunt din ce în ce mai absente din spaţiul nostru intim, nu ne mai stau la îndemână; la îndemână stă telecomanda.
Locul adolescentului care căuta cărţi şi căuta în cărţi, care mergea la bibliotecă sau la librărie să şi le procure, fie ele şi la pachet, riscă să fie luat de adolescentul care stă comod pe canapea şi caută cu o telecomandă printre diferite canale. E de mirare, oare, că văd din ce în ce mai rar acea lumină a adevăratei căutări până şi în ochii adolescenţilor?!
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
