Dintotdeauna am crezut că fericirea are cel mai scurt termen de valabilitate. Că odată ce-ai prins-o, trebuie să ţii braţele şi sufletul deschise… deşi asta nu a salvat-o niciodată de la o moarte prematură. Mi-a dat numai, pe moment, posibilitatea s-o respir din toate unghiurile. S-o sorb lacom, conştientizând-o şi aruncând-o astfel în eternitate, acolo unde să mă pot mereu întoarce s-o savurez. Acolo, căci aici, între timp, deja va fi trecut.
Dintotdeauna am crezut că fericirea se declină doar la persoana I plural. O declinaţie destul de rar întâlnită, dacă e să fim dureros de sinceri… însă, până la urmă, nici nu contează şi asta pentru că înseşi premisele de la care pornesc sunt total eronate. Cu alte cuvinte, în cârca unei greşeli eu mi-am programat existenţa. Deci era normal să dea rateuri, corect? De aceea fericirea mea durează numai o clipă…
Fericirea care ţine – pentru că, da, ea chiar există – se numără de la unu, nu de la doi. Începe cu sinele ades abandonat tocmai în căutarea ei, înfocată, dar în afară. În căutarea a ceea ce înţelege şi crede fiecare că înseamnă. Cu alte forme, de la om la om, cu alte visuri, speranţe, aşteptări şi iluzii, însă, în esenţă, aceeaşi plutire dulce a sufletului pe valurile vieţii.
Nu este uşor, dar este frumos. Căutarea fericirii este poate, singurul sens pe care aş putea să-l dau vieţii, cu unica obligatorie condiţie: să o caut acolo unde izvorăşte, în adâncul sufletului, fruct al moştenirii şi al propriilor gesturi.
Guest post by Amalia S.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Da, dragostea este un accident!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
