– Nu te doare capu’, tanti?
Îi simțisem privirea țigăncușei de ceva vreme. Stăteam cu picioarele ridicate pe bancheta autocarului, cu spatele lipit de geam și citeam. Ea stătea pe bancheta paralelă cu mine, pe margine, întoarsă cu totul să mă privească în față. Mă uit la ea crunt, peste ochelari:
– Nu. Un om care citește, este un om care a ales să intre într-o altă lume, pentru o vreme. Lasă-l în pace!
– Și citești tot cărțoiu’ ăla?
– Dacă mă lași în pace, da.
– Și io știu litere, zice ea încântată, fără să-i pese de ce spusesem eu. Îl știu pe a, pe u, pe i și pe m.
– Cum adică? las eu să-mi cadă cartea. Câți ani ai?
– Douăzeci fac în toamnă.
În mintea mea, analfabetismul ăla din statistici era cam așa: înveți să citești și să scrii (cum ai putea trăi altfel?!), dar nu știi regula de trei simplă și nu-l citești pe Blaga, pe Shakespeare.
– Da’ cifrele le știi?
– Nu știu ce-i aia.
Am o senzație bizară că sunt în preajma unui extraterestru. O studiez intens. Frumușică, îmbrăcată cu o fustă lungă, plisată, de un verde crunt și-o bluză albă, imaculată, și toată un zâmbet.
– Te-am auzit, tanti, când vorbeai cu doamnele alea. Ești tare haioasă. Până ai luat cărțoiu’ în brațe, toată lumea râdea. Acuma doarme.
Asta era. Ei nu îi era somn și voia și ea să râdă cu mine și cu doamnele alea.
– Numere.
– Aaa. Numere știu. Că io, tanti, cunosc banii, dă ea din cap cu mândrie.
– Cum îi cunoști? Ia zi-mi și mie!
– 1 îi gâsca cu cruce în gură, 5 îi vioara cu două cârje, 10 îi primaru’ nost’, 50 îi văru’ Turel și 100 îi bulibașa nost’, fără pălărie, mi le înșiră ea în ordine crescătoare. Am auzit că mai îs încă două, mai mari, da’ de-alea n-am avut niciodată.
– Și dacă ceva costă 12 lei? Cum faci?
– Păi, știu că-i mai mult un pic ca primaru’ și mai dau o gâscă. Și oamenii îmi spun atunci să le mai dau. Și le mai dau câte-o gâscă. Da’, în sat la noi nu am treabă, că nu mă păcălește nime, că-i taie văru’ Turel. Numa’ când mă duc după marfă, acolo-i mai greu. Le dau mai puțin și tot mai pun câte-un pic, că dacă le dai mai mult, îs mai rău ca țiganii, nu-ți mai dau rest. Și știu, tanti, exclamă ea, știu să-mi scriu numele! Uite!
©Ștefan Luchian
Și desenează cu degetul în palmă, pronunțând rar: c, a, t, r, i, n, a.
– Lucrezi undeva?
– Nu pot, tanti, că trăbă să-mi grijesc pruncii.
– Pruncii? Câți ai?
– Tri, mi-arată ea, mândră trei degete de la mână. Adică știe și cifra trei.
– Ai bărbat?
– Am doi! îmi spune ea serioasă și eu îi fac semn să vină lângă mine, pe banchetă, să pot râde în voie.
– Cum, tu, doi? Stați împreună toți?
– Aaaa, nu. Mă duc pe rând la ei. Când mă bate unu, rău, mă duc la celălalt.
Trec peste acel „rău”, pe care îl inserase ea atât de firesc (dacă nu o bătea rău, mai stătea), potopită de șirul întrebărilor care-mi vin în minte.
– Și ei știu unul de celălalt?
– Știu, cum să nu știe? Că copiii cu ei îi am. Da’ li-i drag de mine, are ea un zâmbet fericit și larg.
Același zâmbet îi va însoți povestea pe tot parcursul călătoriei noastre. Și când îmi va povesti cum mama ei i-a dat în cap cu toporul („ Uite-aicea, tanti. Se mai vede.”) și-mi va arăta o cicatrice groasă, zimțată, semn că nu a fost la doctor, și cum concubinul mamei ei (bată-l Dumnezeu, Doamne, iartă-mă, că numa’ el o fost de vină) și-a bătut joc de ea la unsprezece ani. Și când eu am bufnit în plâns, luând-o în brațe, a zâmbit nedumerită:
– Țî-s dragă, așa-i, tanti?
– Mi-ești dragă, Catrina…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Caut învățător pentru generația ALFA
Cum a putut un copil să îi prezică altui copil viitorul?
Nu vă place lumea de astăzi? Stați să vedeți lumea de mâine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
