Dacă zic Lampedusa, cred că înţelegeţi deja despre ce vorbesc. Dar nu e doar cazul Lampedusei. E vorba de sute de persoane, de fapt mii, care decid să plece din ţara lor în căutarea unui viitor mai bun. Persoane ce călătoresc în condiţii incredibile, care reuşesc să vadă de departe plaja pe care au sperat atât de mult să pună piciorul şi apoi mor înecaţi, la câteva sute de metri de ea.
Bărbaţi, femei (multe din ele însărcinate), copii mici. Câtă disperare trebuie să fie în inima şi în mintea unei femei însărcinate pentru a înfrunta o călătorie de acest gen în condiţii absolut de evitat? Câtă teroare simt acei copii de 3-4 ani care se trezesc pe o barcă plină de oameni necunoscuţi, pe a căror faţă se citeşte disperarea? Câtă durere e în sufletul acelor oameni care îşi abandonează familia şi pleacă în căutarea pământului promis, conştienţi de faptul că s-ar putea să nu se mai întoarcă niciodată?
Pentru a lua o asemenea decizie trebuie să fii foarte, dar foarte disperat. Nimeni nu pleacă de acasă riscându-şi viaţa, dacă nu e convins de faptul că rămânând şi-o iroseşte oricum. Italia, Spania, celelalte ţări de graniţă ale Europei sunt văzute de aceste persoane nu doar ca un vis de realizat, dar şi ca ultima lor speranţă. Pământul promis, un loc unde să o ia de la capăt. Probabil că întrebări de genul “unde o să dorm?”, “o să mă trimită înapoi?”, “cu ce o să trăiesc?” sunt doar nişte detalii care n-au nicio importanţă în momentul în care se ia o asemenea decizie. Pleacă cu gândul de a reuşi, cu orice preţ.
Dar nu toţi reuşesc. Mulţi nu reuşesc nici măcar să pună piciorul pe acest pământ. Mor pe parcurs, mor în mare, mor inutil, fără să realizeze ceva. Şi doare. Doare foarte mult.
Într-o lume ideală, propria ţară ar trebui să îţi garanteze posibilitatea de a trăi o viaţă decentă muncind şi făcând sacrificii. Într-o lume ideală călătorii de acest gen nu ar trebui nici măcar să existe, şi nici motivele pentru care se fac. Dar nu există o lume ideală. Există, în schimb, ţări în care copiii devin orfani în primele luni ale vieţii pentru că părinţii lor au fost omorâţi de o bombă, unde lumea moare pe stradă, unde chiar şi a avea apă potabilă e o utopie. Şi apoi există o altă categorie de persoane, care trăieşte în lux, care ar avea bani să salveze de la foame o naţiune întreagă. Dar persoanelor din această categorie nu le trece nici prin vis să ajute şi pe alţii. Şi asta doare şi mai tare.
La baza acestei situaţii extrem de greu de rezolvat nu e faptul că migranţii merg, de exemplu, în Italia pentru a trăi clandestin, şi trebuie condamnaţi pentru asta. La bază e negarea dreptului de a trăi cu demnitate şi în siguranţă în propria ţară. Lipsa de respect faţă de persoane.
Pentru că dacă acestor persoane care mor zi de zi în mare nu le-ar fi fost negat dreptul la demnitate, nimic din toată tragedia asta nu s-ar fi întâmplat.
Pe Andrada o găsiți și aici. (în italiană)
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
