Noi amintiri din prima parte a vieții, fiindcă viața, așa cum bine ne-a învățat domnul Marquez, nu este aceea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ți-o amintești și cel mai important este cum ți-o amintești spre a o povesti.
Cântă, zeiță, mânia ce-l cuprinse pe prietenul meu Cristian, în noaptea tinereții noastre, când fiecare iubire era eternă și tinerelor fete le crescuseră aripi ca ale îngerilor, tinerele fete dăduseră toate în floare în vara aceea, și noi traversam orașul înspre toate punctele cardinale, opream în barurile sale, și beam, și dansam, și cântam, și eram tineri și nimic cu adevărat grav nu ni se întâmplase vreodată, viitorul nici măcar nu venise, nu ne murise nimeni, nimic irecuperabil nu se pierduse, fiecare zi ne promitea fericirea, toate zilele ne mințeau și până în zori noi iertam, în fiecare zi deveneam mai bogați, în fiecare zi strângeam amintiri.
Și peste tot se găsea o tânără fată care trebuia iubită în regim de urgență, și noi le ascultam muzica din micile lor aparate portabile, toate ascultau Coldplay și Snow Patrol și Damien Rice și doar una știa să o asculte pe Lhasa, și așa a început povestea aceasta.
Orice poveste se naște în urma unui act de voință. Amândoi o voiam pe fata care știa să o asculte pe Lhasa, voința duce la tensiune, tensiunea duce la conflict, conflictul duce la poveste și uneori chiar la poezie.
Două anotimpuri încheiate ne-am luptat pentru inima ei și bineînțeles că amândoi am pierdut, ea a murit dintr-un rău incurabil la douăzeci și patru de ani și douăzeci și patru de zile și niciodată cerul n-a fost mai departe de pământ.
Ce se mai poate spune când moare o fată de douăzeci și patru de ani și douăzeci și patru de zile? În filmele de cinema se spuneau unele lucruri, dar în realitate se spunea altceva, futu-ți dumnezeii mă-tii de viață, am spus noi, să te caci în ea de viață, am mai spus noi, și am mers mai departe, și nici măcar nu am plâns, chiar dacă pe atunci nu era rușinos să și plângi din când în când, fiindcă încă trăiau oameni pe pământ, futu-ți dumnezeii mă-tii de viață, am spus noi, să te caci în ea de viață, am mai spus noi.
Și am plecat mai departe, înfrânți și vindecați, și au venit alte zile și alte nopți și n-am mai vorbit niciodată de fata care asculta Lhasa, chiar dacă noi n-am uitat-o și când ne gândim la ea se lasă o iarnă peste sângele nostru.
Apoi a murit și Lhasa, într-o zi de 1 ianuarie, acum mulți ani, și ce a urmat după aceea s-a întâmplat, dar nu se poate spune că a mai contat. Poate doar articolul unui gazetar nervos, care a putut să scrie, la trei zile și o noapte de la moartea Lhasei, cuvintele acestea: de atunci, la Montreal ninge întruna. Nici el, niciodată, n-a scris ceva mai frumos.
Lhasa de Sela în 1998 ©RICHARD ARLESS JR. /Montreal Gazette files
Și mai cântă, zeiță, mânia ce mă cuprinde acum, când nu mai am timp și nu mai am cer și nici prieteni nu mai am, și tinerele acelea au îmbătrânit și ele, cu rate la bănci, soți imbecili îmbrăcați în costume de haine, copii enervanți și tot mai rare pusee de nostalgie, tinerele noastre eterne, ruinate și ele de trecerea timpului, scandalos, ca muritoarele.
Și nu mai e nimic de cântat aici, zeiță, nu mai e nimic de reparat aici, zeiță, deschide ochii, respiră, închide ochii, respiră, e din nou vremea aceea în care zilele nu treceau înainte să le schimbăm o dată pentru totdeauna. Deschide ochii, respiră, închide ochii.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
