Au îngălbenit zilele și s-au vestejit. Frica de un soare absent și prelungit le-a stors de zeamă. Din acest amestec a răsărit un gând și apoi un alt gând și, în final, o pacoste. Și pacostea a devenit povară, iar povara, la rândul ei, s-a cocoțat pe trupul tău și brusc a devenit cocoașă. Așa a luat naștere deșertul. Cu un gând rostologit fără știință rostit de o minte fragedă. Și deșertică a mai fost ziua omului, de atunci!
Și oamenii? Oamenii nu se veștejesc odată cu zilele, odată cu frunzele ce cad și nu mai cresc în sânul naturii? Eu cred că oamenii se sting și zilele lor sunt stele demult apuse. Strălucirea lor, ce poate o mai vedem astăzi, pe vreun cer, e doar o amintire. Dacă zilele ar avea memoria noastră, s-ar lepăda de noi cât am clipi, iar din memorie ar face o mare rană să vadă câte zile încap într-un om, cam câte ar putea fi. Și zilele ar râde de noi că nu suntem în stare să le trăim mai mult decât suntem.
Zilele sleite și excitarea din urmă
Ce să mai vorbim despre iubire? Ce vrej să mai fie între zile, când noi râvnim zi de zi colierul cu pietre strălucitoare. Oricât ai dori, nu poți vrejui un colier într-o inimă de pietre, semiprețioase. Poți doar să aduni astfel de gânduri și să te rostogolești odată cu ele. Vei deveni un mândru colecționar de zile timbrate după chipul și asemănarea răului pe care îl domnești. Ce să facem noi cu zilele tale sleite? Îți putem face un șirag cu care să te spânzuri în căutarea ultimei excitări printre noi. Noi căutăm oameni care mai au zile și vor să le mai împartă și nouă. Unii oameni sunt egoiști până și cu tristețea lor. Poartă după ei bolovani, prăpăstii și ape doar cu culoarea înecului, nimic din frumusețea muntelui, nimic din hiperbola naturii.
Ei sunt oglinda unor zile belite fără sens. Ei sunt astăzi aici să-ți fure zilele, nu liniștea. Nu are nimeni nevoie de liniștea ta. Zilele tale sunt singurele „lucruri” prețioase ale omului, de care omul se desparte voluntar și fără prea mare efort. Atât de repede te arunci în brațele nenatului, uneori atât de timpuriu, că mi-aș dori ca zilele să plece de lângă noi, dar mai ales să plece departe de tine. Poate, zilele ne părăsesc și în despărțirea lor se adăpostesc în visul unui copil autist. Am sentimentul că acolo își găsesc locul, spațiul, se regăsesc și ele cu timpul. Uneori mă gândesc la zile ca la celulele din corpul uman. Dacă s-ar multiplica zilele așa cum prea bine o fac celulele, am migra cu toții în visul unui copil autist. Aici nu sunt zilele îngălbenite, e doar o cromatică sănătoasă de toamnă.
Sună totul ca un monolog simplu, atât de simplu că mi l-aș spune numai mie.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
