Pentru Sara, iubirea era de un singur fel: eternă. Pentru Daniel nu conta. E adevărat, o perioadă s-au iubit savant și primitiv în același timp.
Ea era genul de femeie care nu-și dăruia inima decât o singură dată, el era genul de bărbat vesel și încrezător căruia femeile i se dăruiau neîncetat, în ciuda suferințelor pe care le provoca. Ea îl ducea în muzee și teatre, îi recita din Lorca și îi scria versuri cu degetul în nisip, în timp ce el o poseda în toate momentele de răgaz, ferite sau neferite. “Ești vulgar”, îi spunea ea, împiedicându-se de tufișurile și mărăcinii prin care el o atrăgea. Altfel, trupurile lor s-au dovedit cam aceleași… în timp ce vorbele și gândurile le erau diferite, gâfâielile și răsuflările sacadate se armonizau perfect.
Lucrurile au mers bine până într-o zi când Sara, ca orice femeie ce simte nevoia de a-și ancora iubirea în tot felul de repere banale, i-a oferit lui Daniel un motiv de tulburare. Lucrurile avansaseră, timpul trecuse, valul îl dusese mult prea departe. “Un an, fix în ziua asta”, i-a spus Sara cu o voce melancolică în timp ce-și plimba degetul pe pieptul lui. Daniel s-a încruntat și a clătinat neîncrezător din cap, mimând mai puțină afecțiune pentru ea decât avea în realitate. “Speram că o să dormi aici”, i-a spus Sara la întoarcerea acasă, neștiind că avea să fie ultima lor conversație.
Daniel și-a petrecut restul verii la niște rude din partea mamei, în Argentina, călătorind și experimentând fără opreliști. A învățat să se amuze de conversațiile banale, să se plimbe fără un scop precis, să aleagă barurile, și nu teatrele, dar mai ales să nu revină de două ori în același pat. Suflet lucid și rațional, a dat-o treptat uitării pe frumoasa și interesanta Sara. Distruge și uită, uită și distruge, mergi mai departe! Prea orgolios să se gândească la ea, prea slab să nu o caute involuntar în toate femeile ce-i ieșeau în cale.
În acest timp Sara, în urma unei căderi nervoase, a fost internată într-un ospiciu, în nordul Spaniei. A învățat că efectul drogurilor cu care era paralizată zi de zi ducea treptat la o ariditate a minții și a sufletului. Că o lăsa fără niciun reper într-o lume confuză. Nu la fel stăteau lucrurile și cu visele. Atunci amintirile și imaginea lui se contopeau într-o avalanșă de sentimente halucinante ce anula efectul sedativ al drogului de peste zi. Fata se îneca într-o cascadă de imagini grotești, amestecate și întortocheate, ajungând să se prăbușească într-un hău de epuizare și de disperare. Şederea sa deprimantă la “Casa de los Arboles” a fost brusc întreruptă de venirea mamei Sarei, o femeie dintr-o bucată mult prea dură pentru delicata fată. “Fetiţo, e timpul să termini cu prostiile. E timpul să-ți găsești un rost în viață, un soț”.
Sara, în vârstă de optsprezece ani, a ieșit pe ușa ospiciului de parcă ar fi fost acolo doar într-o vizită prelungită. Purta o rochie simplă de culoarea macului violet, ce îi scotea în evidență paloarea feței și suplețea corpului, singurele semne vizibile ale șederii sale. Părul lung de culoarea pământului era legat la spate cu o panglică albă de catifea, după dorințele mamei sale. Era o zi caldă și liniștită. Doar frunzele arborilor foșneau ușor, luându-și la revedere de la frumoasa fată.
Treptat, Sara a învățat să dea saloanele reci și lugubre ale ospiciului pe saloanele de bal luminoase și zgomotoase. În timp ce își îndeplinea rolul ce i se încredințase, îi resuscita ferm imaginea lui Daniel, suprapunând-o peste climatul liniștit în care își ducea existența. Inventase chiar și un joc periculos al minții: înaintea fiecărui bal își imaginea că avea să se întâlnească cu el, că el avea să-i sărute mâna tandru și apoi să danseze toată noaptea, că o să-i spună cât o iubește, iar la final o va cere de soție. Își construia totul cu lux de amănunte, de la ce aveau să mănânce la cum era îmbrăcat, cum îi foşnea mătasea rochiei când o lua pe sus și alte detalii ce numai o persoană care își consumă iubirea în interior ar putea înțelege. El însă întârzia să apară de fiecare dată, dar asta nu o împiedica pe Sara în căutarea sa imaginară.
În vara anului următor, și-a făcut apariția în orășelul lor un tânăr avocat înstărit. La început, a fost doar o privire insistentă, apoi un zâmbet, un salut afectuos, o conversație prelungită, iar mai târziu, Aurelio i-a spus hotărât Sarei: “Draga mea, te doresc din prima clipă. Mărită-te cu mine și te voi face fericită!” Pentru prima dată în viața ei, Sara și-a dorit cu disperare să se simtă iubită și dorită la fel cum se dăruise până atunci unei iluzii. Așa că l-a luat, gândindu-se că Daniel va afla și va veni să o ceară înapoi. Dar nu a venit nici de data asta, iar ușor, ușor s-a resemnat să-l iubească în condiții atât de precare.
Anii au trecut rapid, fără să țină cont de așteptările Sarei. Între timp, a învățat să aprecieze respectul și adorația bărbatului ei, să-și încălzească inima la focul dragostei lui, să devină o soție devotată și o mamă model, apoi bunică și străbunică. Dar nu a existat zi sau noapte în care să nu retrăiască clipa primei iubiri, iar pe măsură ce inima păstra doar ce îi era pe plac, imaginea lui Daniel a devenit tot mai celestă.
Când a venit clipa cea din urmă, Sara a cerut să fie îngropată, fără sicriu, pe cel mai înalt deal din regiune, iar pe mormântul său să fie plantat un arbore. Acesta și-a înfipt adânc rădăcinile în inima femeii, de unde și-a extras seva ce l-a făcut să crească mai înalt și mai bogat decât toți arborii din regiune. Și astfel a ajuns să adăpostească zeci de perechi de îndrăgostiți, binecuvântându-le și ocrotindu-le dragostea, oferindu-le șansa pe care Sara nu o avusese.
Într-o vară, Daniel s-a întors. Prea târziu însă. Îmbătrânit și aspru, nu mai păstra nimic din exuberanța și încrederea tinereții. Imaginea Sarei îl bântuise neîncetat, în ciuda eforturilor de a fugi de ea și de a o distruge. Și totul doar pentru un fals sentiment al independenței, al libertății de a fi nefericit și incomplet. Nu exista viață fără Sara, iar acum Sara nu mai exista. S-a predat la umbra arborelui ei, decis să rămână acolo pentru restul veacurilor, până corpul său avea să fie înghițit de trunchiul vânjos al copacului și să se contopească cu ea. L-au cuprins un tremur rece și o deznădejde apăsătoare la gândul că nu mai avea să o vadă vreodată, să o sărute, să o cuprindă, să fie a lui. În definitiv, dragostea adevărată are o singură viață, iar el o a ucis-o prin indiferență și orgoliu.
Sara și Daniel au rămas îmbrățișați și înlănțuiți sute de ani pe acel deal, conform dorinței ei. La ceas de noapte încă mai poți auzi șoaptele Sarei, în timp ce-i recită iubitului său din Lorca:
În trupul tău păstrai
larvele
pasiunilor tale – strângeai
în inima ta
sămânţa Pegasului, stearpă.
Groaznicul germen ai dus
al unei iubiri inocente
pentru soarele-apus.
Citiţi şi
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
