N-aveați cum să ratați știrea că Simona Halep a revenit în România. Ea a fost strălucit (în înțelesul românesc) întâmpinată pe Aeroportul Otopeni, fiind înconjurată cu multă căldură de admiratori și alți cetățeni veniți să stea la poză.
Descinderea numărului 1 în tenisul feminin mondial în patria-mamă ne-a arătat o dată în plus cât de fragilă e capacitatea noastră de a trăi o bucurie în comun.
E ca un fel de negativ. La bucurii și la necazuri mari se vede, după cum știm, nu doar firea omului, ci și firea societăților. A noastră e dominată de ură care tot caută prilej să se manifeste. Poate că până la urmă are dreptate acest om care a umblat tot pământul: nicăieri în Europa nu se vede mai multă ură ca la noi.
Reușita aproapelui nu e nici măcar prilej de meditație, dacă nu de satisfacție. Nu suntem doar oameni (nici natura umană nu ne ajută prea mult), suntem balcanici (sau, ca să fim corecți geografic, carpatici): victoria celuilalt e, mai ales, înfrângerea ta.
Ca atare: noi toți am fi fost pe primul loc în lume, la ramura noastră de activitate, dar nu am avut banane când eram mici, apoi a mai fost și treaba asta cu Soros și, în general, suntem inocenți, însă teribil de ghinioniști. Așa suntem noi.
De aceea, cumva s-a jubilat la ideea că avantajul fragil față de locul 2 WTA – domnișoara Mugurza – e o speranță. Cât o să fie și Halep prima în lume? A fost un pic, dar va trece. Iar acest deznodământ le aduce atâtor și atâtor alienați alinarea: o să fie rău, adică o să fie bine!
Ceva tot se cuvine să spunem iar și iar: Simona Halep a ajuns aici prin muncă. E foarte bine că ea nu are un talent orbitor (cum a avut cândva Ilie Năstase). E foarte bine că ea trăiește din această constantă a efortului. Aceasta e lecția. Și ce credeți: masele largi populare o vor îmbrățișa?
O să devenim, tot căscând gura la Halep, o Elveție, o să devenim o Bavarie? Nu prea. Rămânem tot în marele Băicoi. Halep e un exemplu frumos, dar frumusețea e la noi în societate excepțională și, mai ales, nu e molipsitoare. Să nu cădem însă în patima pesimismului.
Să ne întoarcem la primul paragraf și să ne amintim că e, totuși, un prilej să încercăm schițarea unui zâmbet pe chipul nostru comun.
Și a mai spus ceva Halep când a venit acasă: că a ajuns aici după douăzeci și doi de ani de muncă. Știți, Simona Halep are douăzeci și șase de ani de viață. Vi se pare exagerat?
E altceva. E altceva față de toți acei pomanagii care se împung pe la mocăciuni, pe la moaște, iar dacă le ceri puțină decență, îți aruncă în obraji, ca pe flegme, reproșul că – ehe! – ei au muncit (adică au pontat) patru decenii.
Halep e într-o scurtă pauză până la Turneul Campioanelor. Și asta e minunat: abia se mai liniștește, săraca, și țara, că mult s-a mai perpelit până a ajuns, prin hulita ei ambasadoare, prima pe pământ…
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
