Dragostea nu este oarbă, e doar unidirecțională. Îi lipsesc privirea de ansamblu şi privirea din avion.
În faţa mea, un cuplu de tineri. Ea, foarte îndrăgostită, a stat tot concertul cu spatele la scenă şi cu ochii în ochii lui. Ştia toate cântecele, dar i le cânta lui. Sărea şi se bucura de fiecare melodie, dar cu braţele încolăcite în jurul gâtului lui. Nu s-a întors spre artişti nici măcar o secundă, cu toate că era înconjurată de câteva mii de tinere venite din toată lumea doar ca să-i vadă pe puştii de la One Direction.
Mă uitam la ea şi mă întrebam oare de câte ori am fost şi eu aşa? Nu ştiam dacă îmi place sau nu ce văd. Erau momente în care mă bucuram de entuziasmul ei şi clipe în care simţeam că exagerează. Pentru ea, El era tot Universul. Iar el se purta de parcă aşa ar fi şi fost.
Ziceai că lumea toată e adunată acolo în jurul lui. Că el e începutul şi sfârşitul. Că lui i se datorează aerul pe care îl respirăm, pământul pe care ne stau picioarele şi norii în care ne zboară mintea. Ea era cea mai fericită fiinţă din lume pentru că i se permitea să trăiască în acest Univers. Eu, biet spectator, mă simţeam cumva în afara lumii. Nici nu ştiu dacă îmi era milă de ea sau de mine. Sau de el?
Am plecat de acolo gândindu-mă cât de penibili putem să fim atunci când ne îndrăgostim şi pierdem privirea de ansamblu. Şi cât de fericiţi, în penibilul nostru pe care îl conştientizează doar cei de lângă noi.
Pe Mirela o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
