Suntem nebuni sau poate doar simţim prea mult? Şi ce fel sau câtă simţire ar putea fi catalogate drept nebunie? Oare cât de mult simţit înseamnă prea mult într-o lume care promovează la nesfârşit echilibrul, într-o lume care se teme de extreme şi fuge de sentimente, mai ales de sentimentele negative? Se promovează o lume plină de oameni care doar iubesc şi înţeleg, dar ce facem cu trăirile negative, ce facem cu ura şi cu furia, cu tema şi cu supărarea? Sunt ele ale noastre sau ar trebui să scăpăm de ele ca de nişte boli îngrozitoare care ne ameninţă echilibrul? Cât de mult putem tolera sentimentele negative ale celor de lângă noi şi oare nu devenim intransigenţi cu cei care nu sunt la fel de pozitivi ca noi, încercând să îi acuzăm că nu sunt “cum trebuie”.
Suntem fiinţe care ne înţelegem propriul declin, înţelegem că ne vom sfârşi, la fel ca lumea din jur, ne trăim dureros neputinţa, eşecul şi, mai mult decât toate, trăim dureros o stare de “ceva” interior, de neatins, straniu, în acelaşi timp personal şi străin.
Pentru a ne căuta şi a ne stabili normalitatea suntem nevoiţi, uneori, să plecăm fără să vrem, în căutarea propriei nebunii şi să acceptăm că există, că e acolo, că e cu noi. O nebunie ciudată, compusă din trăiri extreme, dintr-un “prea mult” al nostru sau al celorlalţi.
Ne-am născut şi ne-am trăit copilăria şi viaţa în mijlocul sentimentelor celor dragi pe care le înţelegeam sau nu şi a nebuniei personale pe care am încercat-o de mult şi dintotdeauna, cu spaime şi urlete, cu temeri şi ascunderi sub masa din bucătărie unde speram să nu ne găsească nimeni şi să nu mai simţim supărarea. Copii fiind, ne feream privirea atunci când nu ne plăcea ce vedeam sau când vedeam prea mult. Acum am crescut, dar ne ferim în acelaşi fel şi în exact acelaşi punct, privirea interioară, găsind modalităţi de a fugi de o realitate prea greu de îndurat. Ţipătul nostru real sau interior este un răspuns la durere, iar nebunia este trăirea permanentă a durerii în speranţa că cineva sau ceva ne va veni în ajutor. Nebunii sunt oameni care au curajul să simtă şi să spună ce simt.
Ne temem mereu să nu ne prăbuşim în nebunie, ne temem că sentimentele negative ale noastre sau ale celor de lângă noi să nu ne ducă în pragul pierderii personale. Ne apărăm starea de bine cu teamă şi cu dârzenia cu care ne apărăm proprietatea, ceva ce am câştigat cu greu şi la care nu vrem să renunţăm pentru că ne e îngrozitor de teamă să nu ne întoarcem la cunoscutul sentiment de neputinţă şi de furie pe care l-am trăit deja demult, ascunşi undeva unde să nu ne găsească nimeni şi să ne ghicească groaznicele sentimente.
Teama noastră de prăbuşire în nebunie este de fapt o repetare a unei prăbuşiri pe care copilul din noi a suferit-o în realitate de mult, înainte ca mintea să poată procesa sau aminti. Temuta nebunie a avut loc deja şi ea se regăseşte în temerile noastre sau în demonii care ne asaltează mereu mintea şi pe care încercăm cu disperare să îi ţinem la distanţă.
Uneori alegem să ne ascundem în spatele realităţii frumoase refuzând să vedem lucrurile rele care ar putea trezi balaurul din interiorul nostru. Ne înconjurăm de culori şi refuzăm să credem că negrul există. Poate însă merită să înţelegem cu adevărat ce anume este cu adevărat dureros pentru noi şi de ce.
Cred că omul are nevoie de nebunia lui, are nevoie să se simtă groaznic, să ţipe, să îşi permită să fie prost sau ridicol, prin simplu fapt că şi culoarea neagră face parte din noi şi asta nu ar trebui să ne facă să ne simţim rău. Unde e limita şi unde e prea mult sunt singurele întrebări care merită puse. Şi poate că în relaţii întrebarea ar fi “cine îmi poate împărtăşi şi conţine nebunia” în loc de cum e şi cum arată un posibil partener.
Nebunia poate deveni una înţeleaptă, nu neapărat una vindecată. Sunt multe motive pentru care merită să trăieşti şi multe moduri de a reveni la viaţă. Nebunia personală este o parte din sentimentul vital, ea poate hrăni viaţa aşa cum o poate şi distruge. Ea poate să ne facă să ne simţim vii la fel cum poate să ne distrugă. Alegerea poate fi a noastră şi un dram de nebunie nu strică niciodată.
Pe Cătălina o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
