Niciodată nu l-au interesat prietenele mele. Frumoase sau mai puțin frumoase, deștepte sau mai puțin deștepte. Asta da, să aibă bun simț, mai ales când veneau pe la noi. În rest… nicio problemă. Nu mi-a bârfit-o pe niciuna, nu a avut nimic de comentat în legătură cu niciuna. Așa că nu mică mi-a fost mirarea când într-o zi, după ce cea mai bună prietena a mea a ieșit din casă, s-a uitat lung la mine și mi-a spus:
– Iartă-mă că-ți zic, dar nu știu zău unde ai găsit-o că tare… hmm, cum să-i spun eu să n-o jignesc, tare modestă la minte mai e…
– Poftim? De unde și până și unde, că nu înțeleg?
– Nimic, nimic, doar că… din ce prostii spune, nu ai auzit-o? În fine, nu mă bag, e prietena ta, dar nu cred că ai ceva de învățat de la ea.
– Și când ai observat asta, acum sau în urmă cu șapte ani când ai cunoscut-o? l-am întrebat ironic și oarecum nedumerită.
A dat a lehamite din mână și discuția s-a oprit aici. Fără să vreau, la următoarea întâlnire am fost mai atentă și am prins din zbor câteva perle. Ok, cine nu mai greșește? Poate că și de mine spun alții la fel atunci când, din grabă sau neatenție sau poate chiar din ignoranță, mai strecor câte-o greșeală în discurs. Și totuși, de ce să ne grăbim să punem etichete oamenilor de la prima greșeală?
– Incredibil, ai văzut ce de bazaconii a susținut azi? îmi spune soțul după o altă ieșire împreună.
Chiar fusesem atentă și zău dacă mi se păruse că spusese „bazaconii”.
– Exagerezi… Ai ceva cu ea? Te-a deranjat cu ceva anume?
– Nu, nu… dar…
Și altădată…
– Sărăcuța, modest mobilată este… și la propriu, și la figurat. Are nevoie de niște covoare noi și… nu se descurcă deloc singură. N-o ajuți?…
– Normal c-o ajut, dar azi nu am timp… dar dacă ai tu… de ce nu, i-o servesc eu, curioasă de reacție.
– Eu? De ce eu? s-a burzuluit el. Însă a făcut-o oarecum artistic. Și ăsta a fost primul semn. Primul semn de întrebare.
A ajutat-o, evident, cu covoarele, apoi a ajutat-o să-și ia și comodă, și să redecoreze apartamentul – doar „sărăcuța de ea, nu o duce capul singură” – și câte și mai câte, că în timp record au ajuns să petreacă mai mult timp ei doi împreună decât fiecare dintre ei cu mine. Și să nu uităm că vorbim de soțul meu și de cea mai bună prietenă a mea, așa „prostuță” cum o consideră el. Căci asta nu-l împiedica să continue să-mi explice cât este de naivă și de nepricepută și stângace, de enervantă și de… este prietena mea. Și nu doar o dată. De fapt, devenise subiectul nostru predilect de discuții…
Ok, până aici! Cât de legat să fii la ochi și să nu înțelegi nimic din toate astea? Cam atât cât am fost eu, căci prietena mea cea mai bună păstra în continuare aparențele cu un real talent… și dacă nu ar fi fost proasta lui inspirație de a o bârfi atât de mult și de constant, probabil că niciodată nu aș fi bănuit că disprețul lui nu este decât un paravan transparent, în spatele căruia oamenii în care am avut cea mai mare încredere în viața mea, mă înjunghiau pe la spate, fără urmă de regret.
Nu mai am putere să mă gândesc cum de este posibil așa ceva, dar trebuie să recunosc că m-a săgetat un gând prostesc… cumva, mi-am adus aminte că nici cel mai bun prieten al lui nu are tocmai o minte strălucită…
Citiţi şi
”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
