N-am știut niciodată unde-i acasă.
Deși am locuit aproape toată viața mea (cu excepția unor fragmente temporale distanțate de luni sau de ani, dar intrate adânc în fibra, în structura de rezistenţă a ființei mele) în orașul în care m-am născut, n-am crezut cu-adevărat că aici o să prind rădăcini. Am visat, am călătorit, am cunoscut, m-am îndrăgostit de oamenii altor locuri și fără să vreau mi-am construit o arhitectură urbană complet diferită de cea a orașului așezat molcom pe șapte coline în care mă trezeam dimineaţa, mă-înghesuiam în autobuz spre facultate și veneam să mă culc, obosită de prea mult cotidian și așteptând să-nchid ochii ca să mă visez pe străzile enigmatice și pustii care-l țin captiv pe Tom Cruise în Vanilla Sky; în lumea verde, miniaturală și bucolică din The Shire. Ori într-un oraș apocaliptic, în care construcțiile cresc în înălțime, adâncime şi lățime, în care spațiul coșmaresc e obsesiv şi dureros replicat numai ca să-l înțelegi și să te vindeci, coborând printre ruine abandonate, carcase de vise, traversând toate interioarele şi bucăţile de viață în care-ai fost fericit, în care ți-a fost greu și urât, pentru ca-n cele din urmă să ajungi la eul tău profund, la tine însuți… Îmi amintesc perfect că-ntr-o noapte m-am visat într-un pâlc de lalele galbene, înalte cât o casă cu două etaje. Şi c-un firesc care se poate întâmpla doar în vis, florile se unduiau în bătaia vântului fără să se frângă, aproape imponderabile, cu corola deschisă…
Am trăit, am iubit și la plecare am lăsat o părticică din mine în toate casele care mi-au ținut loc de „acasă” de-a lungul timpului. Pentru unele am fost dispusă să plătesc, lună de lună, chirie, în altă monedă decât cea în care-mi luam, nedrept și modest, leafa. Pentru că libertatea are fără-ndoială un preț; nu vă grăbiți să credeți proverbele americane. Am stat și la cămin – dar pentru că eram fată cu mofturi, obișnuită cu propria ei odaie şi nu m-aș fi înghesuit pentru nimic în lume cu cinci într-o cameră și cu șapte la budă, Dumnezeu a fost tip de gașcă, astfel încât prima mea ședere într-un campus universitar s-a petrecut în Anglia, a doua în Grecia și-a treia, ca să fie cu noroc, într-un cămin studențesc din Iaşi, unde am avut paturi suprapuse, Wi-Fi, baie proprie și doar două colege de cameră, una super-enervantă şi cealaltă, exact ca-n povești, haioasă şi bună, cu care-am rămas prietenă. În rest, am locuit singură. Cu chirie. Cu ai mei. Am avut şi-un coleg de apartament. Iar apoi, rând pe rând, în case care n-aveau să poarte niciodată numele meu, ci al celor care mi-au fost iubiți. Care mi-au ținut inima și mâna aproape, uneori prea aproape de-a lor. Eu am crezut neclintit în toate începuturile. Însă am sfârșit prin a înțelege, a mă desprinde și a lăsa să vină (îmblânzită și înțeleaptă) rostul încheierii…
Aruncând o privire în urmă și desfășurând timpul ca pe o pânză vastă, adâncă și uneori înfricoșător de abruptă, mi-e greu să spun unde mi-a fost cel mai bine. Sau care-a fost dragostea cea mai mare. A fost? Sunt mult prea subiectivă ca să pot reașeza într-o ierarhie a inimii, alta decât cea firesc cronologică, bărbații pe care i-am iubit. Mi se pare nedrept şi inutil să fac adunări, scăderi și-înmulțiri ca să pot socoti, la rece, pe cine-am iubit cel mai mult. Sau cine m-a iubit cel mai mult. Cel mai bine şi cel mai frumos.
Vincent Van Gogh painting his room waiting for Paul Gauguin
Nu în toate-aceste case cu patru, poate cinci, în realitate n-am verificat niciodată câți pereți te apropie sau te despart într-o casă, am fost fericită. Într-unele am plâns mult și n-am dormit nopți. Într-altele am fost în al nouălea cer, fericită mai presus de cuvinte c-am găsit necăutând, năucitor și anacronic (asemenea Virginiei Woolf care-și transpunea revelația în eseul A Room of One’s Own în 1929) un loc al meu. Iar acolo, la mii de kilometri de casă, îmi notam febril în jurnal și făceam promisiuni că n-o să mă reîntorc în patria mea ex-comunistă cu profesori blazați, cu blocuri gri în cartiere urâte, trase la xerox, unde nu exista plăcerea de-a face cumpărături, unde cetățenii posedau un set previzibil, finit, de reacții emoționale. Unde aeroportul te-aduce înapoi în timp, înapoi în praf. Oameni care-și duc placid existența în apartamente cât cutiile de chibrituri, cu mileuri, borcane cu zacuscă de casă și mame îngrijorate și cicălitoare care-și lasă copiii în grija bunicuțelor lor grijulii. Bunici care stau la coadă să cumpere lapte și le citesc povești seara la culcare, pentru că mami și tati muncesc să agonisească pentru un televizor color și o Dacie. Prima Dacie 1300 de pe strada lor.
Mă vedeam așadar rămânând, muncind departe de lumea familiară, dispusă să plătesc prețul vestului doar ca să pot trăi acolo, stârnită, entuziastă, fără trei mese pe zi, fără mulți bani, fără părinți și casă pe numele meu, dar cu buzunarele doldora de fericire. Pentru că acolo mă trezeam cu drag şi cu-atâta preaplin în suflet încât mi se părea că viața începe odată cu mine, dimineață de dimineață. Seara, la culcare, așezam pe pernă experiențe și cuvinte noi, oameni calzi, ceainării, magazine pline de forfotă și culoare, cafenele și biblioteci care-aveau să mă îndepărteze din ce în ce mai mult de viața previzibilă și mărginită de-acasă. De lumea aceea zimțată, decolorată și desuetă ca o carte poștală din anii ’80, pe care-ntr-o bună zi, de jenă, de ciudă, o ascunzi în sertar.
***
Casele mele. Într-unele am adormit ghemuită, destrămată, atât de singură. Citind mult și trăind puțin. Dormind prost și învățând bine. Frământată de dorința de-a fi altcineva. De-a trăi altundeva. De-a fi lângă vreun băiat care-n realitate n-avea nici timp, nici drag de mine. Pluteam departe, periculos de departe de pământ, la sute de leghe distanță de viața mea reală, concretă, banală, în care mă chema Cezara Popescu, locuiam la etajul 3 al unui bloc cu patru etaje, aveam douăzeşiceva de ani, eram profă de engleză la un liceu şi-aveam cetățenie română. Ani mai târziu, în alte case, cu alte odăi, am așternut și-am strâns rând pe rând, în doi, cearșafuri pastelate ale căror pliuri ascundeau imperfect urmele nopţilor noastre de dragoste. Cearșafuri în care dimineața găseam câte-un cercel de-al meu. Sau câte-un tricou de-al lui, făcut armonică. Un semn de carte. Sau o coadă, cu tot cu pisică. Dimineți de duminică în care ploaia țârâie hipnotic pe streașină şi se-mpleteşte cu notele muzicale care curg, abia auzit, dintr-un laptop uitat deschis de noaptea trecută… Mic-dejun în pat, cu mustăți de cafea cu lapte, mozzarela și biscuiți; cu lene, ore târzii și delicii matinale despre care părinții noștri n-ar trebui să afle vreodată. Sau măcar să-și închipuie…
Cât despre mine, eu am iubit reînnodându-mi, fortificându-mi sau cârpindu-mi de fiecare dată resursele, speranța, orarul de somn, disponibilitatea. Cu lenjerie nouă dar cu-aceeași veche credință că nu orice lucru bun trebuie să aibă un sfârșit. Am iubit mult sau puțin, statornic sau zbuciumat, dar niciodată la fel. Și niciodată suficient de mult timp încât să vreau, să simt, să-mi doresc să nu se termine niciodată… trezitul dimineața, leneșă și caldă, cuibărită lângă un somnoros mai mare și mai pufos decât mine; un spate dezvelit tandru, un obraz drag, un picior care-mi blochează mișcările și-o respirație care are nevoie, la fel ca și-a mea, de oleacă de pastă de dinți.
Am avut relații sănătoase sau de-a dreptul tâmpite. Exasperante sau nesperat, ireal de frumoase. Legături în care ajungeam să ne folosim unul pe celalalt, în care făceam (printr-o chinuitoare aritmetică tacită) troc cu timpul, trupul, filmele, amintirile interzise, fanteziile, visele eșuate, trecutul, suferințele, mașinile, banii, orele de vacanță și disponibilitatea fizică si emoțională ale amândurora și-ale fiecăruia dintre noi. N-aş putea, nici dacă mi-aş propune, să uit pe vreuna din ele. Nici iubirile, nici neiubirile, nici anotimpurile ori casele ale căror patru pereți mi-au conținut somnul. Dragostea. Ruga, extazul sau deznădejdea. Privirea mea lipicioasă de sâmbătă dimineață, în timp ce mă furişez afară din pat, desculță, pe gresia rece, în tricoul lui moale și roșu care miroase ca el, pun din nou playlist-ul cu Norah Jones şi pregătesc ceaiul verde cu miere pentru mine, iar pentru el, cafea fără zahar. Ca sa am un motiv sa-l sărut pe ureche, trezindu-l…
***
Ultimul meu home away from home a fost un apartament fabulos, vast, cu ferestre imense, la parterul unei clădiri pe care scria jucăuș Woensdag. Se afla, exact ca miercuri, la mijlocul altor imobile înșiruite de luni până duminică, de-a lungul unui canal navigabil din Amsterdam. Clădiri nu prea înalte, culoarea teracotei, cu garaj la parter și parcări pentru biciclete. O casă aproape de apă străjuită de ambarcațiuni mici și de cerul cu alte culori, tari şi precise, pe care n-am să-l uit niciodată; briză răcoroasă care miroase a libertate. A viaţă frumoasă. Am locuit timp de o săptămână în casa aceea cu așternut alb, cu orhidee, cu muzică bună şi albume Van Gogh pe măsuța de cafea. Cu ferestre mari, croite pentru totdeauna dintr-un cer alb-azuriu, la granița dintre vară şi toamnă; geamuri cu vedere spre port care-or să rămână decupate perfect, pentru totdeauna, în canvasul memoriei mele fotografice. În cealaltă parte a casei, balconul dădea într-un parc liniștit unde olandezi albi şi negri mergeau tihnit, îşi plimbau câinii sau se dădeau silențios şi idilic cu bicicleta. Negrăbindu-se nicăieri, spre diverse destinații de weekend, dar îndreptându-se (în ochii mei estici, întotdeauna comparativi) către viitor.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
