Statul protejează familia și apără drepturile tinerilor căsătoriți, cam așa sună cuvântarea rostită deloc solemn de ofițerul stării civile. O frază căzută în desuetudine în România, unde statul nu face nimic în mod real pentru a susține această afirmație.
Căsătoria este o instituție apărută cu mult timp în urmă, înaintea creștinismului, ca o necesitate a consfințirii tipului de relație între două persoane. Ca un fel de confirmare a statutului, dar mai ales a relațiilor dintre cei doi. Un contract care asigură buna desfășurare a relației. De asemenea, un act care arată obligațiile celor doi soți. Odată cu apariția creștinismului a fost o metodă în plus de exercitare a controlului bisericii. În Evul Mediu, de cele mai multe ori, căsătoria nu era alegerea femeii, ci era determinată de voința părinților. Încă de la o vârstă fragedă, fetele erau obișnuite cu gândul că se vor căsători.
Până de curând, căsniciile erau aranjate în mod prioritar de părinți şi încă mai există şi acum zone intinse și culturi în care căsniciile sunt aranjate. Practic, Actul de Căsătorie reprezintă dovada ori a aranjamentului părinților, ori a neîncrederii dintre cei doi soți. În plus, are rolul de promisiune publică, semnată și parafată, mai greu de încălcat decât jurămintele făcute între patru ochi. Pentru că cei doi se tem că iubirea va disprea. Și atunci cred că un act semnat îi va putea ajuta să termine relația în mod elegant. Au nevoie de o dovadă a faptului că au trait împreuna, că au câștigat și consumat împreună, că au clădit averi și au făcut copii. Vor să se asigure că nu vor fi păcăliți în momentul despărțirii. Ambroise Bierce spunea că “dragostea este o nebunie temporară ce poate fi vindecată prin căsătorie.” Nu știu dacă e chiar așa, dar în mod sigur e prima dovadă a neîncrederii în iubire.
Căsătoria e un apanaj predilect feminin. Din dorința de a-și asigura nevoia de siguranță, liniște și confort, femeile insistă prin diverse tertipuri să se ajungă în fața ofițerului stării civile. Bărbații în general se tem de acest pas, caută scuze și încearcă din răsputeri să evite momentul. Dar, de obicei cedează. Societatea își spune însă cuvântul, căsătoriile formale scad din ce în ce mai mult ca număr, apar în toate țările civilizate legi privind concubinajul, ceea ce asigură respectarea drepturilor cuplului chiar în lipsa actului de căsătorie, lumea realizează încet, încet, inutilitatea unui act mult prea lăudat și amplificat ca valoare.
Pentru că rămân la ideea mea, dacă doi oameni se iubesc cu adevărat nu au nevoie de un act să ateste asta, iubirea cere altfel de dovezi, nu legislative. Iar dacă nu mai e iubire, atunci nici un act din lume nu îi poate ține pe cei doi împreuna. Așa că nu îmi rămâne decât să închei cu vorbele lui Benjamin Franklin, inventatorul paratrăsnetului (ceea ce îl face foarte priceput în domeniu): “Unde există căsătorie fără dragoste, va exista și dragoste fără căsătorie.”
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Comunicarea în cuplu este cheia unei relații sănătoase
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
