Căsătoria nu e pentru copii

30 June 2014

Ani BradeaCu ochii pe jumătate închişi asculta ritmul sacadat şi scrâşnetul fierului pe fier, în timp ce zdruncinătura vagoanelor făcea trupul să alunece, rupând firul gândurilor şi aşa fragil şi dureros de întins. Braţul lui o cuprindea după umeri protector şi extrem de posesiv. În compartiment, fereastra puţin coborâtă îngăduia pătrunderea unui abur şuierător, căruia nici viteza trenului nu-i potolise fierbinţeala şi care umfla perdeaua murdară a vagonului de clasa a II-a, dându-i forme rotunde uneori, ca un pântece bombat.

Eliza tresări şi-şi atinse instinctiv abdomenul crescut sub sarafanul cu guler alb, pe care a ajuns să-l poarte peste tot pentru croiala-i largă. Neîndrăznind să se mişte şi astfel să-i tulbure somnul lui Andrei, se adânci din nou în păienjenişul gândurilor. La ultimul examen, pe când răsfoia cu degete febrile un manual pe hol, s-a apropiat de ea, în colţul întunecos pe care toate colegele îl ocoleau, profesoara de matematică. Ştia că femeia aceea tristă, îmbrăcată întotdeauna în negru, cu cearcăne-adânci şi lumina ochilor stinsă, o îndrăgea. Şi sentimentul era reciproc. La început, Eliza a crezut că tovarăşei îi murise cineva şi de aceea se îmbrăca numai cernit, dar mai apoi a aflat că soţul ei, profesor şi el la un alt liceu, o bătea în fiecare seară şi ea suporta totul în tăcere, ca un martir. „I-a murit iubirea”, gândi atunci Eliza, de aceea e mereu îndoliată. Cu paşi uşori, femeia s-a apropiat şi a mângâiat-o pe obraz. Când Eliza a ridicat ochii din carte, privirile s-au întâlnit. În cea a tovarăşei era o tristeţe care înfiora. De bună seamă, ştia şi ea, toată lumea aflase deja, veştile de felul acesta circulă cu o viteză uimitoare, cu cât mai şoptite, cu atât mai rapide. Poate chiar asistenta de la cabinetul şcolii a răspândit ştirea, după ce a fost dusă acolo de către profesorul de sport fiindcă i se făcuse rău în timpul probei de rezistenţă. Îşi amintea cum femeia tăcuse tot timpul, scrisese mult într-un registru şi schimbase priviri pline de înţelesuri cu tovarăşul profesor. Dar şi-a dat seama că toţi ştiau la careul de încheiere, când a avut loc şi festivitatea premiilor. O priveau într-un anumit fel, ameninţător, batjocoritor şi ea s-a simţit intimidată ca la începutul de an, când, într-un cadru asemănător, a suferit alături de prietena ei Ildiko, o unguroaică veselă, care a fost prinsă încercând să fugă în Ungaria cu iubitul ei. Pe el l-au arestat, iar pe ea, după o bătaie în beciurile miliţiei, au trimis-o la şcoală, unde a fost exclusă public şi ruşinos din UTC şi ameninţată că nu va fi lăsată să intre în bacalaureat.

La gândul acesta, Eliza se înfiorase, dacă nu o vor lăsa nici pe ea? Paralizată, nu a auzit când, ajungând la a XII-a B, dirigintele a rostit: „Se acordă premiul I elevei Eliza…” Dirigintele a mai chemat-o odată, strigând-o cu un glas stins, afectat: „Elizaaa!” Trezită ca dintr-un somn greu, cu toate privirile aţintite asupra ei şi realizând că nu are nici măcar un buchet de flori, s-a întors şi a smuls buchetul din mâinile lui Mihai, cu care a concurat de fiecare dată pentru locul I, şi, sub privirile stupefiate ale acestuia a alergat să-şi primească premiul. Amândoi, şi ea şi Andrei, trecuseră cu bine toate examenele şi acum purta pe mâna stângă verigheta prea largă pentru degetele ei subţiri, adusă de unchiul său, şofer pe camion, din Turcia, în mare grabă, aşa cum şi pregătirile de nuntă se făcuseră de către părinţi, afişând mereu figuri posomorâte.

iubiți

Mâna Elizei alunecă de pe genunchiul lui Andrei, spânzurând pe marginea banchetei. Se auzi un clinchet uşor, apoi o rostogolire pe podea şi Eliza sări speriată. Trezit brusc, Andrei o privi nelămurit. Eliza, în genunchi, plângea şi bolborosea ceva de neînţeles. „Ce s-a întâmplat, ce ai păţit?” întrebă el. „Verigheta, ţipa Eliza, verigheta, s-a dus, am pierdut-o!” Andrei se lăsase şi el în genunchi pe podeaua compartimentului şi privea în direcţia arătată de Eliza. Sub banchetă, exact lângă piciorul metalic cu care aceasta era fixată, printr-o spărtură nu prea mare, se vedeau traversele de cale ferată unite de viteza trenului într-o linie nesfârşită. „A căzut acolo, urla Eliza, of, ghinion, ştiam eu, bunica mea ştia, a spus-o şi preotul acela de la nunta Mariei, şi el ştia”. Eliza tremura, întreg trupul se zguduia sub spasme şi Andrei privea cu ochii holbaţi gaura din podea. „Ce preot?”- ţipă Andrei, scuturându-i umerii să-şi revină – „ce prostii vorbeşti?”, apoi se lăsă iar în genunchi şi privi sub banchetă. Lângă piciorul metalic, pe marginea hăului căscat, ceva lucea în lumina unei raze strecurate până acolo. „Linişteşte-te, Eliza, uite verigheta, nu s-a pierdut”, strigă fericit Andrei, arătându-i fetei preţioasa podoabă pe degetul său mic. Eliza avea ochii scoşi din orbite, râdea, plângea şi căzu aproape leşinată la pieptul iubitului, în timp ce în urechi continuau să-i răsune vorbele preotului de la nunta Mariei: „Căsătoria nu e pentru copii”!



Citiţi şi

Cine sunt eu să judec?

Da, dragostea este un accident!

Parthenope sau iubirea ca act necesar de supraviețuire

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro