Locuiesc la etajul doi al unui bloc turn. De la fereastra mea se văd copaci mulți. Și flori. La fel de multe. Când înmugurește primăvara, mă pregătesc de spectacol. Îmi pregătesc privirea și sufletul și mă afund în verde, alb de magnolie, mov și roz de liliac, narcise, brândușe și niște copaci cu frunze vișinii, al căror nume nu îl cunosc, dar ne îndrăgim tare. Da, ”ne” pentru că sunt cei mai înalți și, în fiecare dimineață, la trezire, mă salută, scuturându-și de zor ramurile și frunzele.
Casa mea sunt eu
Atât și ar fi de ajuns pentru a le răspunde celor care îmi spun pe ton uimit și acuzator: ”Vai, dar tu stai în chirie! De ce investești bani în locuință?”. Pentru că nu e o locuință. E acasă. Orice loc în care am stat, orice casă pe care am locuit-o, am transformat-o în acasă. Mirosea a mine, respira ca mine, pulsa ca mine. Pentru că nu pot altfel. Orice loc e al meu, de așa vreau. Acolo nu există tumult, zbateri și gălăgie. Casa mea sunt eu. Și, ca să o spun pe a dreaptă, nu e nevoie să investești o grămadă de bani pentru a-ți transforma casa în cuib. Câteva tablouri, pereții în culori plăcute, pe gustul tău, cărți și câteva obiecte de decor care să dea viață. Și musai, lumină. Tocmai de aceea, în cele câteva ”acasă” pe care le-am avut, primul lucru pe care îl schimbam era lustra din cameră (nu am locuit niciodată în locuințe cu mai multe camere, pentru că nu a fost nevoie). Doar eu știu măsura luminii care mă face fericită. Așa am ajuns expertă în magazine de corpuri de iluminat frumoase, de calitate și la un preț pe măsura buzunarului meu nu tocmai mare.
Acasă e mama
Ca orice om de pe fața ăstui pământ am un prim ”acasă”. Locul în care am crescut. Așa că am luat de acolo esența și am adaptat-o la locurile în care m-am așezat de-a lungul timpului, punând mereu ceva din sufletul meu. Când mă gândesc la casa mea, prima imagine e cea a luminii. O lumină puternică și blândă, care îmi dă siguranță. Care mă izbește pe retină și am nevoie de un moment pentru a mă obișnui cu ea. E un bine pe care îl simt doar acasă. E lipsa totală a întunericului, a greutății și suferinței. E lumina binefăcătoare pe care o găsesc doar acolo și în garsoniera mea. Am vrut mereu, pe unde am stat, lumină din aceea clară și tandră, pentru că uneori mi se face dor de mama. Și dacă am lumină, îmi e mai ușor să îmi amintesc îmbrățișarea și pielea ei caldă.
Din același motiv, am mereu lângă mine, pe noptieră, veioza pe care mi-a dăruit-o ea: ”Uite, să o folosești când vei fi la casa ta”. Mereu a vrut să fie sigură că e destulă lumină în viața mea. Să nu care cumva să mă pierd. Așa, cu ea alături, seară de seară, mă afund în și printre rânduri. În mână fie cu un pahar cu vin, fie unul cu lapte, în funcție de dorința cărții ori a serii. Mă las dusă de ele pe unde și cât or vrea, știindu-mă în siguranță. Nu am cum să mă pierd, oricât de departe m-ar purta cartea ori seara, pentru că oaza mea de lumină îmi va arăta mereu drumul înapoi, înspre casa mea.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
