Pentru că se apropie sfârşitul anului, vă propun un mic top al cărţilor – româneşti şi străine – pe care vi le recomand cu plăcere.
Dintre titlurile româneşti, la categoria cărţi „mai uşor de citit” se află Lunetistul (Polirom, 2013) de Marin Mălaicu-Hondrari şi Soldaţii. Poveste din Ferentari (Polirom, 2013) de Adrian Schiop, despre care am scris deja aici. Asta înseamnă că e vorba de cărţi de proză cursivă, contemporană, scrise cu talent, ambele – deşi extrem de diferite – având capacitatea de a te absorbi într-o poveste pasionantă, din care nu mai poţi ieşi până la sfârşit.
Lunetistul e o poveste de iubire imposibilă, fantasmată, cu multe imagini din filme şi cărţi, o proză plină de poezie, cu o atmosferă hipnotică, minunată: „Încă nu m-am decis dacă ăsta e iadul sau raiul: un om stă şi scrie despre trecutul său şi nu mai poate schimba nimic, dar nici nu vrea să schimbe, aşadar scrie fără patimă şi fără grabă, ca şi cum ar decupa cu o foarfecă metri cubi de apă” – îi scrie Cristina fostului iubit, lunetistul Constantin. Şi tot ea, ceva mai departe: „Am deschis fereastra, am fumat o ţigară rezemată de pervaz. Mereu aceste atitudini contemplative. Ploaia încă nu a stat. Picături mari se adună la capătul frunzelor chiparosului din apropiere, apoi cad vertiginos, limpezi şi grele, se grăbesc să se izbească de ardezia din curte. Picături sinucigaşe, adiόs. Adiόs, gotas, cum zice Cortázar”.
În cu totul alt registru – argou, poveste realistă dură, fără menajamente – se desfăşoară „povestea din Ferentari” a lui Adrian Schiop. O poveste de dragoste homosexuală, cum ziceam, dar, în fond, tot o poveste de dragoste, cu semnificaţie universală. O poveste la fel de tristă, de finită, plină de urme şi de regrete. Iată: „Apoi el (Alberto. n.m.) se întorcea în sufragerie, la TV – dar, când tristeţea devenea prea apăsătoare, venea înapoi în dormitor, unde eu frecam absent facebook-ul, şi se întindea în pat, zicând nu mai pot de spate, fă-mi un masaj; sau, dacă nu venea, mă duceam eu în sufragerie şi mă întindeam în pat, să-mi îngrop faţa în pielea dintre coastele lui.
Şi mă gândeam melancolic că se construise o intimitate acolo, între noi; nu ştiu dacă putea fi numită dragoste, n-am termen de comparaţie decât în cărţi sau filme – dar intimitate era cu siguranţă şi, în lipsa unui termen de comparaţie ancorat în carnea vieţii mele, îmi era suficient”.
Tot dintre titlurile româneşti, la categoria cărţi „mai dificile la lectură”, dar extraordinare pentru experienţa de viaţă şi informaţiile oferite, vă propun, pe de o parte, cartea de convorbiri a profesorului universitar Paul Cornea, Ce a fost – cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache (Polirom, Cartea Românească, 2013), iar pe de alta impresionantul volum al Adrianei Babeţi, Amazoanele. O poveste (Polirom, 2013).
Paul Cornea, care a împlinit recent 90 de ani, un profesor universitar- model pentru foarte mulţi studenţi (printre care mă număr), de-a lungul timpului, povesteşte aici trecutul său în epoca comunistă (a cunoscut personaje „memorabile”, oamenii de la vârf ai structurilor) şi nu se sfieşte – nu e prima oară când o face, spre deosebire de mulţi alţii – să-şi mărturisească adeziunile de tinereţe la regimul comunist şi deziluzia ulterioară: „Îndoieli mai avusesem, întrebări mă mai chinuiseră. Dar până atunci nu vizasem niciodată principiile, ci numai aplicarea. Pentru prima dată de când intrasem în partid realizam că mă aflu pe un bastiment care navighează în altă parte decât voiam să ajung – iar asta nu fiindcă vânturile potrivnice i-ar fi schimbat destinaţia, ci fiindcă aşa hotărâse discreţionar comandantul, în aplauzele câtorva ofiţeri de bord şi în indiferenţa echipajului”.
Amazoanele Adrianei Babeţi spun, la rândul lor, istoria culturală de secole – depotrivă cu imaginea lor fizică, mentalitară, vestimentară („amazonstyle”) – a acestor „femei belicoase” din mitologia europeană:
„Am pornit, pas cu pas, pe urmele amazoanelor, ca să le împresor şi cuceresc ca pe-o cetate – scrie autoarea.
Întîi, am atacat reduta cea mai expusă a întregii poveşti: însuşi numele lor. Apoi, a trebuit să aflu ce scriu poetii, dar şi istoricii din vechime, greci şi romani, despre neamul amazoanelor. Iar în finalul atacului, cu hărţile în faţă, am vrut să intru în Amazonlandia: în zecile de tărâmuri, unele aflate la graniţa dintre mit şi realitate, unde anticii credeau că ar fi trăit şi luptat aceste femei.
Ca sa cuceresc, în fine, măreaţa cetate a amazoanelor şi, deopotrivă, cititorul, am convocat cele mai de efect trupe, cu arme şi paveze strălucitoare, gata oricind să-ţi ia ochii şi să te învăluie. Am pregătit două unităţi de asalt. Prima avea menirea să dea un iureş prin amazonstyle, căci capturile promiteau mult: cum arată trupul războinicelor, cum era el pregătit pentru înfruntări, ce mâncau, cum se înarmau şi călăreau amazoanele, care era linia modei pe-un câmp de bataie, dar şi cum se travesteau aceste femei belicoase. Cât despre a doua unitate, ce trebuia să lupte sub stindardul lui Eros, ţinta ei putea fi lesne ghicită. Acolo s-ar fi văzut ce pătimaşe istorii de-amor stârnesc războinicele…”.
Şi încă o carte românească: Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani (Editura Humanitas, 2013, coordonator: Cătălin Cioabă), un tom impresionant care adună mărturiile contemporanilor despre Eminescu. Mărturiile acestea (fratele său, Matei, prietenii săi Slavici, Stefanelli, Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu etc.), recitite cu ochiul prezentului, ne ajută să revenim asupra imaginii – prea convenţionale, mitologizate de-a dreptul – unui important poet român, văzut în calitatea lui de om cu defectele şi calităţiile lui (de excepţie).
La categoria cărţi străine, vă propun O femeie iubită de Andreï Makine (Polirom, 2013, traducere de Daniel Nicolescu) şi Lucrarea iubirii de Gabriel Osmonde (pseudonimul lui Andreï Makine, Editura Univers, 2013, traducere de Irinel Antoniu). Cunoscutul scriitor francez de origine rusă a fost la Bucureşti în perioada Târgului de Carte Gaudeamus, cu ocazia apariţiei ultimului său roman, O femeie iubită, în care personajul principal este Ecaterina cea Mare a Rusiei, şi ea o femeie ieşită din comun, care a reuşit să modernizeze, după modelul iluminist, enormul imperiu rusesc.
Nu uitaţi – dacă doriţi experienţe literare mai picante – volumul de scrisori ale lui James Joyce către soţia sa, Nora, Dragă Nora de James Joyce (Editura Art, 2013, traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu). Scrisori de dragoste şi scrisori erotice, într-un limbaj complet necenzurat, furios, gelos, îndrăgostit etc., dintre un mare nume al literaturii universale şi iubita lui.
Şi aş mai adăuga, la final, două autoare de neratat: Zeruya Shalev şi Sarah Dunant. Ambele au fost prezente la Bucureşti săptămâna trecută, la Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti (FILB), ediţia a VI-a. Cunoscuta scriitoare israeliană Zeruya Shalev scrie cărţi despre viaţa de cuplu, despre viaţa interioară a personajelor – ultimul ei roman tradus în română este Fărâme de viaţă (Polirom, 2013). Iar Sarah Dunant, scriitoare britanică şi realizatoare radio-TV, scrie spectaculoase romane istorice (inspirate din Renaşterea italiană); săptămâna trecută a participat la lansarea versiunii româneşti a ultimului său roman, Sânge şi splendoare (Blood and Beauty, 2013), o saga legendarei familii catalane Borgia din Renaşterea italiană. Alegeţi în funcţie de gustul dumneavoastră, dar nu le rataţi!
Lecturi plăcute de sărbători!
Citiţi şi
Cum să-ți valorifici biblioteca veche cu ajutorul unui anticariat de cărți?
Cumpărăm cărți: Oportunitatea ideală pentru o tranzacție avantajoasă și simplă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
