M-am bucurat când m-au anunțat că trebuie să plec.
– O să vezi, o să-ți placă.
I-am crezut pe cuvânt. Mi-am făcut bagajele. O geantă maro, de piele. Cât pentru o săptămână. Am luat un taxi până la aeroport. Douăzeci și cinci de lei, plus bacșișul. Șoferul a strâmbat din nas. Era prea aproape. Aeroportul era aproape pustiu. Mi-am luat o sticlă de sana și m-am așezat la poarta numărul trei. Zborul nu avea întârziere. M-am îmbarcat la timp și m-am așezat pe locul 11A. Două ore fără un pic am stat pe locul 11A. Când am ajuns la destinație, m-au întrebat.
– Turistă?
– Nu.
– Cu afaceri?
– Nu.
– Cu serviciul?
-Da.
Au pus ștampila cu viza, apoi mi-au urat bun venit în țara lor. Sperau să mă simt bine. Mi-au întins pașaportul și mi-au zâmbit. Mi-au spus să iau taxiul din fața aeroportului. Aeroportul era pustiu la ora aceea.
Taxiul era alb și avea scaunele îmbrăcate în piele. Șoferul m-a întrebat daca poate deschide geamul. I-am spus că da. Apoi a început să fumeze. Ca un turc fuma șoferul. Mi-a părut rău că fusesem de acord. Apoi a început să vorbească. N-aveam chef de conversație, dar n-ar fi fost politicos să nu spun nimic.
– Turistă?
– Nu.
– Cu afaceri?
– Nu.
– Cu serviciul?
– Da.
Când am ajuns la hotel, șoferul mi-a urat un sejur plăcut în frumoasa lui țară. I-am mulțumit și i-am lăsat doi euro bacșiș. Mi-a mulțumit frumos.
Hotelul era aproape gol la ora aceea. Doar la recepție era un bărbat mustăcios care m-a întrebat cum mă cheamă și de unde vin. I-am spus. Ah, cunoștea bine, și el avea mătușă la Budapesta.
N-am spus nimic.
A căutat pe calculator și m-a găsit. Carmen D., din Romania. Da, exista o rezervare pe numele meu. O cameră single, lux. Etajul patru, liftul din stânga. Micul dejun se servea jos, în restaurantul mare, începând cu ora șapte.
Citiți și Împuțiți de emigranți
Apoi mi-a urat bun venit în frumoasa lui țară. I-am mulțumit.
În camera mă aștepta un coș cu fructe și o sticlă cu vin roșu. Mere, banană, portocale și vin roșu. Sec. Camera avea vedere spre oraș. Orașul era plin de luminițe mici care se întindeau cât vedeam cu ochii. Știam că orașul avea șapte coline. Am privit doar câteva minute orașul și apoi am adormit. Era târziu. Trei ore după, s-a făcut dimineață. Trebuia să mă trezesc. Micul dejun a fost copios. Omletă cu roșii, ardei, brânză, și salam tăiat în cubulețe mici.
– În fine, cu orice doriți dumneavoastră. Doar să alegeți și să-mi spuneți.
Bucătarul era deja vesel. Mi-a zâmbit. I-am zâmbit. Am privit undeva departe și i-am mulțumit.
Cafeaua avea gust de cardamon. Am mai cerut una.
Apoi am plecat spre serviciu. Când m-am întors la hotel era deja șapte și îmi era foame. Am ales să mănânc în cameră. Humus cu salată tabule. Apoi am deschis sticla cu vin și mi-am turnat un pahar. Două. Poate chiar trei. Nu mai știu. Priveam orașul de sus și sorbeam. Apoi am adormit.
În weekend m-am hotărât să merg la Marea Moartă. Am cerut la recepție o mașină cu șofer și am plătit.
– O sută cincizeci de euro, dar merită. O să vedeți. Șoferul va fi la dispoziția dumneavoastră toată ziua, iar prânzul este inclus.
Am văzut. A doua zi de dimineață mă aștepta o limuzină neagră în fața hotelului. Șoferul mi-a deschis politicos ușa din spate și m-a ajutat să urc. Apoi m-a întrebat dacă poate deschide fereastra. Știam ce vă urma, dar i-am spus că da. Apoi și-a aprins o țigară și a început să vorbească.
– Turistă?
– Nu.
– Cu afaceri?
– Nu.
– Cu serviciul?
– Da.
Mi-a spus apoi că-l cheamă Ahmed și că este la dispoziția mea toată ziua. I-am zâmbit și i-am spus că mă cheamă Carmen. Timp de câteva minute n-a mai spus nimeni nimic. Apoi ne-am oprit într-un orășel mic și am vizitat o biserică ortodoxă plină de mozaicuri. L-am rugat să-mi facă o poză. A zâmbit și mi-a spus “da, sigur, să aveți o amintire din frumoasa noastră țară”.
I-am mulțumit. M-a întrebat apoi dacă poate să mă adauge pe WhatsApp. N-am știut ce să-i răspund. Din politețe i-am dat numărul meu de telefon.
Apoi am urcat în mașină și am mai mers câteva zeci de kilometri.
– Vă duc într-un loc în care puțini turiști ajung, o să vedeți, mi-a spus.
I-am mulțumit. Locul era un fel de atelier în plin deșert în care câteva zeci de oameni invalizi scluptau obiecte cu mozaic. Mese, bănci, tablouri. Unii nu aveau mâini, alții nu aveau picioare. Niciunul nu era întreg.
– De aici vin și cumpără americanii bogați. Uitați-vă ce minunății.
M-am plimbat cam o oră printre minunățiile acelea. Sute de mii de euro de minunații sculptate de oameni invalizi. Înainte să plec, am cumpărat un tablou cu un măslin.
– Dacă aș fi fost un american bogat, aș fi luat o masă din acestea la patruzeci de mii de euro una, i-am spus șoferului.
Șoferul a dat din cap sictirit. A înțeles că nu sunt un american bogat și s-a urcat în mașină. Nu mi-a mai ținut portiera să urc. N-am mai spus nimic până când am început să coboram o vale.
– Pe aici a coborât Moise înainte să moară, mi-a spus.
Mi s-a părut trist. Am privit pe fereastra mașinii mult timp. Văi întregi, cât vedeam cu ochii. Câteva tufe de cactuși, amintirea lui Moise în cap, și, în rest, doar nisip. Nisip cât vedeam cu ochii și, în spatele nostru, un cârd de motocicliști. Ne-am tras la o parte și i-am lăsat să treacă.
Drumul se termina brusc, în mare. Marea Moartă. Unii nu o considerau mare. Un fel de lac mai mare, așa îi spuneau unii. Motocicliștii au ajuns înaintea noastră.
– Să aveți grijă, e foarte sărată, mi-a spus șoferul. Cel mai bine e să faceți pluta. Stați cât vreți, eu vă aștept aici.
I-am mulțumi. Aveam prosoape și halat incluse în preț, plus masa de prânz. Mi-am pus costumul de baie într-o cabină de lemn, și am coborât. Cincizeci de trepte, până la un ponton care dădea în mare. De jur împrejur, doar stânci și câteva șezlonguri.
“Minus patru sute șaizeci de metri sub nivelul mării. Cel mai jos loc de pe pământ”. Așa scria pe un panou ros de sare. Am scos telefonul din buzunar, să fac o poză. Aveam mesaj de la Ahmed: “totul este ok?” I-am scris că da și am făcut poza. Apoi mi-am ales un loc, pe o stâncă, lângă niste nemți înfășurați în nămol. “Nămolul de la Marea Moartă este excelent pentru ten”. Asta o citisem, mai demult, pe net.
Lângă stânci, un negru tânăr vindea pahare mici, de plastic, pline cu nămol. Cinci euro paharul. Nămolul de la Marea Moarta nu era inclus in preț. I-am cerut și eu un pahar și apoi mi-am înmuiat degetele în nămolul din pahar. Era rece și lipicios. Mi-am dat pe genunchi, apoi pe față. Când am terminat, m-am așezat pe prosop și am așteptat să se usuce nămolul. Marea se vedea albastră, drept în față. Între timp, nemții intraseră în apă. Am făcut o poză cu marea și am văzut că primisem iar mesaj de la Ahmed. “Vă aștept sus, stați cât vreți”.
Nu i-am mai răspuns.
Era atât de cald încât se topea orizontul. Stânca devenise și ea, nisip. Când m-am hotărât să intru în mare, nemții tocmai ieșeau. La capătul pontonului, tânărul negru îi stropea cu apă dulce dintr-un furtun de cauciuc. Mi-a venit să râd. Apoi mi-am făcut curaj și m-am aruncat în mare. Era rece și bine, dar uitasem ce-mi spusese Ahmed. Nu făcusem pluta și fusesem cât pe ce să mă înec. Apa sărată mă răsucise pe spate. Apa sărată îmi intrase în ochi. Cerul a devenit deodată gri și pontonul n-a mai existat. Eram la nici un metri distanță de el și mă înecam. Mă usturau ochii atât de tare încât nu mai vedeam nimic. În jurul meu, totul era în ceață. Tânărul negru a strigat ceva la mine, de pe ponton, m-a tras din mare și apoi m-a stropit cu furtunul pe față. Am reușit să urc singură înapoi pe ponton. Apoi am încercat să deschid ochii. N-am reușit. Pleopele păreau lipite cu scotch și mâinile refuzau să dezlipească scotch-ul de pe pleoape. N-a durat mult, un infinit de microsecunde în care se făcea că zbor. Până la urmă, am deschis ochii. Negrul îmi zâmbea și mă stropea cu furtunul. Era bine.
Când am reușit să ajung pe prosp, încă mă usturau ochii. Mă ustura tot corpul. Tăieturi de care nu mai știam înviaseră. Eram o rană deschisă, la patru sute șaizeci de metri sub nivelul mării.
Apoi m-am hotărât să plec. Mi-am luat prosopul și am urcat până la mijlocul treptelor. O piscină cu apă dulce, deasupra mării, de asta aveam nevoie. Piscina era acolo, la mijlocul treptelor, fix deasupra mării. Mi-am pus prosopul pe un șezlong și am intrat în apă. Departe, în mare, un grup de oameni făceau pluta, în cerc. I-am privit așa, mult timp. Apoi am ametit. Am deschis ochii și l-am văzut, pentru ultimă oară, pe tânărul negru. Am respirat ușurată. Acolo, la mijlocul treptelor, nu mai era atât de cald.
Pe la unu și ceva mi s-a făcut foame. Am mai privit puțin marea, mi-am luat la revedere. Cine știe când o s-o mai văd. Unii îi spun lac, alții mare. Cert e că e teribil de sărată. Mi-am prosopul și am urcat până sus. Am scos telefonul să fac o ultimă poză. Pe telefon aveam cinci mesaje de la Ahmed. Puteam să stau cât vreau, el mă aștepta sus. Am făcut un duș, m-am îmbrăcat și am lăsat prosopul și halatul în cabina de lemn. L-am găsit pe Ahmed sus. Mă aștepta. M-a întrebat cum a fost. I-am spus că muream de foame.
Prânzul a fost delicios. Ahmed avea chef de vorbă, dar mie mi-era prea foame. Pe drumul de întoarcere spre hotel Ahmed a vrut să știe mai multe despre mine. Ce-mi place, ce nu-mi place, dacă sunt căsătorită. I-am spus că da, eram, de multă vreme. N-a mai spus nimic. Când am ajuns la hotel, mi-a spus că i-a făcut plaăcere să mă cunoască. Am mințit și apoi am luat liftul. Etajul patru, liftul din stânga. În cameră mă aștepta un coș cu fructe și un pahar gol.
A doua zi, dis de dimineață, am plecat. În fața hotelului mă aștepta Ahmed. Mi-am tras gluga pe cap, să nu ma vadă, și m-am urcat într-un taxi. Un taxi alb cu interior de piele. I-am spus șoferului că poate deschide fereastra și apoi am tăcut. Tăceam și priveam. Undeva, nu departe de șosea, pe un drum pierdut prin deșert, trecuse odată Moise. La capătul drumului era o mare. Unii îi spuneau mare, alții lac.
Eu nu-mi făcusem încă o părere precisă.
Aeroportul era gol la ora aceea. M-am așezat pe un scaun la poarta nouă și am așteptat. Zborul nu avea întârziere. Când am ajuns acasă, am găsit un nou mesaj de la Ahmed. I-am blocat numărul și m-am culcat.
Pe Daniela (interviu) o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De ce să alegi un hotel situat lângă aeroport?
Timișoara și Sibiul, două destinații de city break
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
