Se spune că cel mai frumos dar pe care un tată îl poate face copilului său este să-i iubească mama. Iar dragostea adevărată vrea la rându-i dragoste: iubirea mamei pentru tatăl pruncului ei le face odrasla fericită. Nu știu câți sunt de acord cu această părere sau ce argumente au să-i fie împotrivă. Cred însă că, întotdeauna, ceea ce copiii văd acasă, mai cu seamă când sunt niște boțuri mici de carne, își pune pecetea asupra existenței lor, în bine, sau în mai puțin bine.
Eliza era o fetiță de opt ani, ai cărei părinți, luați la primărie abia după ce a venit ea pe lume, nu prea s-au descurcat cu dragostea între ei. Că n-o fi fost îndeajuns, că unul iubea și celălalt nu știa să-i răspundă, că au crezut că se iubesc și lumina zilei le-a arătat contrarul, nu știu. E greu de judecat când privești pe-un ochi de geam, de afară înăuntru, iar ciobul de fereastră este nu doar crăpat, dar și din cale afară de întunecat.
Părinții s-au despărțit împărțindu-și ocări, acareturi și pe ea, pe Eliza. Mama a câștigat-o, iar tatăl, neputincios, a acceptat târgul dictat la judecată. Aflată în poziția câștigatoare, deși am îndoieli că poți fi pe deplin victorios atunci când se împart suflete, mama și-a negustorit sentimental fetița, tatălui învins. Și cu cât dorul părintelui creștea, cu atât acesta avea mai puține șanse de a-și vedea puiul. Până într-o zi când, mamă și fiică au părăsit urbea de provincie și s-au mutat într-o odaie sărăcăcioasă la marginea Bucureștilor.
Elin Danielson-Gambogi – A poor girl
Vremea a trecut și Eliza a crescut alături de o mamă tot mai greu de înțeles și tot mai greu de mulțumit. Într-o zi, curajul nebun al adolescenței i-a bătut Elizei la ușă și-a invitat-o într-o călătorie. În căutarea tatălui porni Eliza, doar cu puțin mărunțiș în buzunar și cu-o valijoară meschină în mâinile-i plăpânde.
Pe drum, a întâlnit și lupi, și vulpi. Vulpile șirete i-au zâmbit, i-au furat mărunțișul neînsemnat și boarfele puține și-apoi s-au risipit.
Lupii, la început, au fost doi. Primul a-nghesuit-o pe-o bancă rece și murdară din gara orașului în care tatăl nu mai era de găsit. Dăduse ortul popii. Acum vreo două ierni, iar rubedeniile n-avuseră cum să le dea de veste Elizei și mamei ei.
Al doilea fu înveșmântat în haine de mior întâi. O puse la masă, îi dădu sălaș, dar apoi îi mai dădu ceva: o meserie. Aia, știți voi care, cea mai veche din lume. Șoferi de camion, tineri și mai puțin tineri, grăbiți sau nu, mojici din cale afară sau curtenitori până la dezgust. Ziua muncea, noaptea muncea. Iar când se-mpotrivea, bătaia era ruptă ca din rai. Care rai? Oboseală și scârbă, mânie și înfricoșare, suferință și ură, doză și seringi. Până într-o zi. Care se sfârși cu încă o doză picurată din seringă. Pentru totdeauna.
Pe mamă-sa nu o auzi prea des acum. E într-un loc unde nici vizitele nu pot fi prea dese, nici strigătelor nu poți să le dai prea multă crezare. Dar cine a mai auzit-o arareori vorbind spune că îngăimă: “Eliza unde ești? de ce nu vii mamă să mă vezi? te-a învățat calicul de taică-tu să mă urăști,…Afurisiților, să fiți blestemați amândoi…”
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
