Radu Iacoban, actor, dramaturg, viitor regizor. Copilăria și adolescența le-a trăit în Timișoara. A fost zilier în Italia, a muncit la cules de vinete și nu numai. A dat la teatru la Cluj-Napoca. S-a mutat repede în Capitală. Nu mai pleacă înapoi.
Are treizeci și trei de ani. Este iubitul Anei Ularu. S-a impus în teatrul românesc – și în cel de stat, și în cel independent. A scris deja patru piese (ați văzut “Carpathian Garden”?). Mai scrie. A fost foarte gras. Nu mai e. A fost gamer. Nu mai e.
Joacă mult – e în zece distribuții. E angajat la “Mic”. Vrea să facă studii de regie de teatru. S-a plictist cândva în New York. Radu Iacoban e cineva aici, acasă.
Cu Ana Ularu
Unde locuiești dumneata, Radu Iacoban?
În Tineretului.
Apartament de bloc, omenește?
Apartament de bloc, da.
Ți-ai cumpărat casă?
Stau cu Ana (n.r. – Ana Ularu, iubita lui Radu Iacoban), la tatăl ei, care nu e în țară.
Deci după zece ani de muncă nu ți-ai luat casă sau ceva?
Ba da, mi-am luat o garsonieră cu programul “Prima Casă”.
Și ai închiriat-o unui terț.
Da.
Deci, una peste alta ai reușit din teatru să-ți iei o casă.
Nu chiar. M-au mai ajutat și părinții mei, care sunt plecați în Italia. Nu din banii mei…
Acum ești în cel mai bun moment financiar al vieții tale? Cum e piața?
E fluctuantă. Toți banii pe care îi aduni sunt, de fapt, o rezervă. Ești conștient că la un moment dat o să muncești mai puțin și atunci toți banii pe care îi strângi îi pui deoparte, pentru că știi că vor veni zile în care vei sta pe bară.
Ai avut perioade lungi în care ai stat pe bară?
Slavă Cerului, nu.
Le simți venind?
Cred că sunt normale în viața fiecărui om. Mai ales la noi, în România. De-aia încerc să-mi găsesc tot felul de skill-uri (n.r. – abilități, competențe) ca să nu rămân pe bară. D-aia și scriu, d-aia și regizez. Dacă am mai multe skill-uri mă gândesc că nu o să stau mult pe bară. Treaba e că mie îmi place mult teatrul, și nu-mi place doar din punctul de vedere al unui actor. Atâta timp cât fac treaba asta că îmi place e foarte OK.
Crezi că o să vină un timp când nu o să îți mai placă?
Nu știu, d-aia e frumoasă viața.
Deocamdată când te trezești dimineața dumneata constați că pleci cu plăcere la serviciu.
Da.
La serviciul care nu se știe niciodată unde e.
Evident.
Ai avut și perioade în care nu-ți plăcea?
Am avut și experiențe d-astea. Când eram doar actor într-un spectacol care nu-mi plăcea, da, mi se părea oribil să merg la teatru. Nu mergeam cu plăcere, mergeam ca la muncă. Atunci a sunat un clopoțel: mă, ție îți plăcea treaba asta, ce se întâmplă?, poate ar trebui să faci și alte treburi! Singurii bani pe care i-am obținut în afara meseriei au fost în Italia, când eram zilier și așa.
RADU IACOBAN A MUNCIT LA NEGRU ÎN OCCIDENT
Când ai fost zilier în Italia?
Acum vreo patru-cinci ani. M-am dus în vacanța de vară la ai mei. Mi-am zis să o fac să fie productivă.
Unde în Italia?
Unde stau ai mei, în Latina, lângă Roma.
Și ce ai muncit?
De toate. La vinete, la cartofi…
Aveai mulți colegi români acolo?
Da. Normal.
Pe o filieră d-asta de români ai intrat?
Mi-a făcut taică-miu un nepotism, un lobby neloial, la firma unde lucra el și acolo am făcut ceva vopsitorie. Am lucrat acolo vreo trei săptămâni – o lună. Dar înainte să facă treaba asta mergeam pe o stradă cu mulți albanezi, români, polonezi. Și ăia stăteau ca și curvele și veneau niște trimiși ai angajatorilor. Un patron îi zicea unui italian – “boss, vreau să-mi mături cartierul ăsta rezidențial, ai de la mine 400 de euro”. Și italianul își oprea trei sute și angaja un albanez, îi dădea o sută și ăla mătura. Așa mergea treaba. Albanezul era happy. Venea, ne lua, făceam treaba, ne aducea înapoi. Toată lumea mulțumită.
Nu știai niciodată dacă a doua zi o să mai ai de muncă.
Nu.
Cât dura un măturat?
O zi. 50-100 euro.
Era bine pentru ziua aia.
Pentru nivelul meu financiar era bine. Da, ce trebuie să fac? Vinete, OK? Fac și asta.
Ai și skill-ul ăsta acum.
Mare skill ăsta! Cel mai nasol e că te doare spatele de te caci pe tine la finalul zilei, că trebuie să stai aplecat toată ziua. Dar erau OK oamenii, ne dădeau ciocolată, apă, nu era exploatare. Era un job. Nu te simțeai exploatat. Singura frică era să nu te prindă că n-ai optișpe ani. Că eu am lucrat și înainte să am optișpe ani, prima oară. Eram în vara dinspre optișpe ani, dar arătam mai mare și atunci era mai bine.
RADU IACOBAN PIERDEA NOPȚILE LA INTERNET CAFE
Erai și mai gras?
Am fost și mult mai gras. Am avut și 93 de kile.
Acum câte kilograme ai?
75-76.
Faci sport?
Da. Merg la sală. Mă mai apucă alergatul.
Când ți-ai dat seama că nu e bine să ai 93 de kile?
Când am văzut fețele alor mei când m-au văzut coborând, o dată, din autocar, în Italia. Nu le venea să creadă în ce hal arătam. Apoi, când m-am urcat pe cântar, și am văzut că mă îndrept spre sută, m-a apucat tristețea. Mi-a zis maică-mea: “Măi mamă, nu știu ce mănânci tu acolo…”. Și adevărul e că mâncam prost în facultate, veneam de la școală, băgam niște cartofi prăjiți, niște pâine și aia era. Mergeam la internet cafe-uri. Aveau ăia o ofertă foarte bună – de la ora doișpe noaptea la șapte dimineața. Și pentru că săream de cursurile teoretice ajungeam pe la patru după-amiază la actorie. Și a mers chestia asta vreo lună. Dar eram zombie. Ratam stațiile de autobuz. Nu mai știam nici unde să cobor.
Ce făceai la internet cafe?
Mă jucam.
Erai gamer?
Mă jucam Footbal Manager.
Jucam și eu. Te prindea.
La un moment dat îți apărea mesajul “time to change your underwear” (n.r. – e timpul să îți schimbi lenjeria intimă). Dacă ajungeai până acolo erai în starea critică.
Și, cum a fost, ți-a trecut de la sine?
M-am jucat foarte mult și după aia, dar nu la internet cafe-uri, nu mai pierdeam nopțile.
Acum nu mai joci.
Nu mai. Acum mai joc pe telefon tot felul de jocuri de logică, atenție, prostii.
Cred că de fapt joci de plictiseală.
Da. Să butonezi ceva.
RADU IACOBAN VEDE PREA MULT MALL ȘI PREA MULTĂ PROSTIE
Viitorul țării noastre cum îl vezi? Suntem spre bine sau ne ducem în cap?
N-aș fi drastic. Cred că românul are tot felul de păreri d-astea globale. Pula mea. Trebuie să ne vedem de bisericuța noastră. Să vedem de la punctul A la punctul B ce căcat se întâmplă. Atâta timp cât facem bine de la A la B e OK. E mult de spus. E capitalism canibalic. E mult mall. E multă tâmpenie, e multă prostie, din punctul meu de vedere. Înainte eram mai înverșunat. Acum mi se par mult mai amuzante, poate e și un efect al vârstei, că îmbătrânesc, nu știu. Dacă vrei să te simți bine în țara asta ai o grămadă de chestii pe care le poți face.
Tu te simți bine?
Da. Dacă nu mă trezesc într-o noapte în Million Dollars Club, la manele, e bine, e OK. Mă înconjor de oamenii care-mi plac, fac lucrurile care-mi plac. Consider că aici e mai bine decât să sufăr de efectul ăla de înstrăinare de care inevitabil aș suferi dacă m-aș duce undeva afară și aș schimba total mediul.
Ai experimentat înstrăinarea în perioada în care ai fost în Italia? Îți era dor de România și așa?
Nu îmi era dor, pentru că știam de la bun început că o să mă întorc. Știam că mă duc doar că să plec înapoi. Culme e că la New York m-am plictisit foarte tare. Și e New York, vorba aia, e foarte tare.
Acolo ce-ai căutat?
Prima dată m-am dus cu Academia Itinerantă Andrei Șerban, am făcut noi un workshop la Horezu, cu Lia Bugnar, Marius Manole, Leoveanu, mai mulți, am mers pe tot felul de experimente. Și am făcut un active reading la ICR la New York. Cât ai stat acolo? Vreo doișpe nopți. A doua oară când am fost am mers cu spectacolul „Ziua futută a lui Nils” și a fost mișto, am jucat în română și în engleză, am avut vreo cinci spectacole, a fost tare ca experiență. Dar după ce bifezi obiectivele turistice și cumpărăturile… nu mai știam ce să fac! Oricum, New York-ul e tare, îți zic, e de cinci ori mai ieftin decât Bucureștiul, mâncarea, electrocasnicele, tot. Doar chiria te omoară. Dacă ai unde să stai, New York-ul e perfect, ești boss. Dar tot m-am plictisit.
Nu te vezi trăind acolo?E foarte tare, cred că aș putea trăi acolo, că e foarte pizza, foarte melting pot, dar eu m-am plictisit pentru că știam că mai am o săptămână de stat și habar n-aveam cum să-mi umplu timpul ăsta sau așa. Dacă aveam în gând „bă, stau aici pentru totdeauna” m-aș fi adaptat. E tot un fel de București, dar e mult mai mare, de cincizeci de ori mai mare. Lumea e la fel de guralivă, se urlă, se claxonează, e exact aceeași chestie, doar că la altă scară.
Pentru tine, venit din Banat, a fost greu să te adaptezi la București?
Nu.
În România, Bucureștiul e “Orașul”?
Da, ăsta e. Aici se întâmplă lucrurile.
Citiţi şi
Despre idealism și bunele, dar nepracticele lui intenții
Mein Trump. De unde vine fascismul portocaliu
8 moduri prin care să-ți faci viața mai frumoasă. Cu exemple
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
