Când am făcut, acum vreo două săptămâni, o nouă comandă de cărți, mi-am luat, printre altele, și „În mintea unei caracatițe, o explorare surprinzătoare a miracolului conştiinței” scrisă de naturalista Sy Montgomery. Nu auzisem de cartea asta, pur și simplu mi-a apărut în față și-am băgat-o-n coș citind puțin despre ea. Însă mi-era și teamă să m-apuc s-o citesc, căci toată viața m-am gândit la caracatițe ca la niște vietăți oribile, așa că am lăsat-o la final. Ei bine, rămân uimită de aceste creaturi care, într-adevăr, parc-ar fi de pe alte planete. De fapt, autoarea chiar spune că atunci când s-a lăsat prima dată gustată de o caracatiță a fost ca și cum era sărutul unui extraterestru. 🙂
Dincolo de faptul că o caracatiță, dintr-un pui cât un bob de orez, poate depăși apoi greutatea unui om și lungimea unei mașini, dar se poate strecura printr-o gaură de mărimea unei portocale, dincolo de faptul că are trei inimi, 300 de milioane de neuroni, iar trei cincimi dintre aceștia sunt dispuși în tentacule, dincolo de faptul că are sânge albastru, că poate împroșca c-un venin care atacă sistemul nervos central, că saliva ei poate dizolva carnea, că poate ridica cu o ventuză de 6 centimetri 16 kg, iar ea are 1600 de ventuze, caracatița e o vietate foarte inteligentă și foarte simțitoare. Poate găsi ușor mecanismele de închidere/deschidere ale unor uși, își poate construi cazemate pentru a se apăra, iar abilitățile lor de camuflare le întrec cu mult pe cele ale cameleonilor. Își poate schimba-n câteva secunde culoarea și textura pielii pentru a se transforma-n calcan, în varii șerpi sau pești veninoși, în „nori trecători” etc. Când e furioasă sau are emoții se-nroșește, când e relaxată devine albă. Dacă i se arată pentru prima dată un joc complicat care necesită inteligență trece prin câteva schimbări rapide de colorit, dacă e neliniștită își camuflează capul și ochii putând crea o întreagă gamă de pete, dungi și culori care să deruteze, încât autoarea se-ntreabă dacă noi, cu muzica noastră, cu pensulele noastre, cu literatura noastră, putem exprima măcar o parte din ceea ce transmite o caracatiță cu ajutorul pielii.
Prin ventuze ele gustă și simt totodată stările omului. Sunt și jucăușe pe deasupra, semn tot al inteligenței. Când își depun ouăle, se dedică total acestora, refuzând adesea hrana, iar apoi mor.
Nu am terminat cartea, carte de care cumva fugeam crezând că o să-mi dea coșmaruri, cert e că privesc deja cu alți ochi caracatițele. Prin ochii autoarei ajungi să le iubești și tu, ba chiar să vrei să le atingi măcar puțin și să le simți.
„Poate că, așa cum o mângâiam în apă, noi pătrunseserăm totodată în timpul perceput de Athena: lichid, alunecos, străvechi, curgând într-un ritm diferit de cel indicat de ceasuri. Aș fi putut sta acolo o viață, bucurându-mă de frumusețea și stranietatea Athenei. (…) Te lași ușor pradă visării atunci când mângâi o caracatiță. Este un privilegiu să împărtășești cu cineva asemenea momente de pace. E o desfătare împărtășită, un miracol blând, un portal către conștiința universală.”
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Era bine să fii deșteaptă, că frumoasele sigur ajungeau niște c*rve. Și am ajuns deșteaptă
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Rețetă pentru cea mai gustoasă caracatiță la grătar
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
