Faptul că sunt blondă îmi oferă o versatilitate de care abuzez fără rușine. Pot să fiu, pe rând, proastă, candidă, gingașă, amuzantă, știu să fiu pe rând toate aparențele culorii părului meu. Dar într-o lume în care există mii de bancuri despre blonde, într-o lume în care ele sunt ființe insipide din punct de vedere intelectual, dar delicii sexuale, mi se pare primejdios să fiu blondă. Primejdios și fascinant.
Când eram mică, aflu acum că tata credea că-s puțin „neîmplinită mental”, fiindcă eram atât de bleagă ș-atât de puțin conturată ca personalitate, încât mă credeau cauză pierdută. Ș-atunci am început să citesc. Când am descoperit leacul lecturii, am zis că mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap, fiindcă era singura armă pe care puteam s-o țin în mâinile mele firave de blondă contra lumii-ntregi.
Toată viața mea am vrut să nu fiu proastă și să mă ferească Dumnezeu de ziua în care o să cred că nu sunt.
Mai mult decât frumoasă, mai mult decât dorită, mai mult decât apreciată, am vrut un singurul lucru: să învăț, să învăț, să învăț. Să învăț până când ochii mei n-or mai putea să vadă, până când mâinile mele n-or să mai știe unde să caute, până când zilele mi s-or termina.
Și cu toată curiozitatea moștenită de la un tată care încă mi se pare un munte de informații, știam care-i farmecul de a mai fi și blondă pe deasupra. Să ai podoabă galbenă care învelește un căpșor mort după Dostoievski, îndrăgostit de Tarkovski, vibrant la Chopin, era asul din mânecă. Doamne, ditamai deliciul când vreo dovedeam vreo reușită intelectuală în discuțiile cu vreun profesor care mă disprețuia, cu câte-un băiat care ar fi vrut doar să-și culce amorul în mine, cu oricine care-mi punea la îndoială capacitatea de gândi.
Începuse să-mi placă să fiu blondă. Într-o zi, m-am îndrăgostit de-un băiat splendid, era frumos de-ți venea să-l mănânci, dar în lungile ore petrecute împreună pe vreo bancă-n parc, nu aveam ce vorbi și muream de plictiseală. Nu mă deranja, știam să bârfesc la fel de mult cum știam să tac. Știam să ascult despre fotbal cum știam să ascult pe tata vorbind despre Grecia antică. Mai târziu, m-am îndrăgostit de-un băiat cu muuult mai inteligent decât mine, și-mi plăcea, îmi plăcea să simt cum mă fac mică de tot înăuntrul meu, zdrobită de prostia anilor pierduți în care refuzam să citesc, zdrobită de propria-mi neputință. Doamne, de-aș putea să dau un sfat oricărui tânăr care abia ce intră la liceu ar fi: citiți!, e unul dintre puținele lucruri care nici măcar în exces nu dăunează. Dar același sfat mi l-a dat tata toată copilăria mea de simțeam că-l urăsc din când în când.
Dar ce te faci când te-mbraci frumos și cazi pe scările de la metrou, cu tocuri în picioare, și-ți sar din portofel carduri, bonuri, mărunțiș, legitimații, tot tot tot, și mai ești și blondă pe deasupra? Ce faci când mergi în parc, iarna, cu ciorapi de plasă, palton alb, cizme lungi, cu toc, și fiindcă ai nasul prea pe sus, nu vezi ce-i pe jos, și te-mpiedici și verși toată prostia de blondă și mori de rușine? Îți dai două palme și-ți amintești cum mândria, de orice fel, nu-i bună.
Eu voiam doar să fiu blondă cum sunt femeile despre care bărbații nu se pot abține să nu scrie cărți. Blondă ca Veronica. Să am un Eminescu al meu care să mă pună-n versuri.
Pe Cătălina o găsiţi şi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Vom educa oameni mici care vor rămâne mici fiind educați de oameni mici
Charlotte, soacra mea americană
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
