– Eu nu sunt bărbatul unei singure femei. Sunt un vânător. Vânez frumuseţea lumii. Înţelegi?
Căprioara îl privea fascinată că ajunsese chiar ea să fie vânată de un astfel de exemplar. Cum să nu înţeleagă, era doar o femeie emancipată, citea filosofie. Nu se încurca cu chestii lumeşti, doar de aia pusese el ochii pe ea.
– Tu nu eşti ca celelalte, ai ceva special, mă schimbi, mă faci mai bun.
Şi căprioara îl crezu. Se simţea deodată femeie… puternică, frumoasă, dorită, aşa cum a visat întotdeauna să fie în prejma unui bărbat. Simţea că e valorizată, că e văzută, că e minunată. Ştia că în casa bărbatului vieţuia o capră, care evident că nu avea acum calităţile ei. Fusese cândva o căprioară doar că a ales între timp din păcate să devină gospodină, să se piardă în rutină şi în ciorbă, preocupată mai mult de cei doi copii decât de sex şi de vânător. Aşa că vânătorul a ajuns să se simtă singur şi neglijat, neascultat, nevalorizat, deci cumva îndreptăţit să caute altă căprioară. Căprioara nu era capră. Ea ştia să îl asculte, chiar şi în serile lungi când pica de somn şi ştia că trebuie să se trezească de dimineaţă, dar nu putea să îl plictisească pe vânător cu chestii din astea prozaice. Ce, ea era capră? Căprioara ştia să facă dragoste aşa cum el visase mereu şi capra aia de acasă nu s-a prins. Şi-a cumpărat desuuri şi tocuri şi se simţea femeie. Era femeia lui şi nu-şi dorea altceva. Era fericită.
Numai că vânătorul este mânat de instinctul lui de vânător. Nu-i de vină el, săracul. Cică aşa e natura. De îndată ce căprioara a intrat în cuib, el a pornit după altă căprioară, că doar i-a spus de la început cum e el. Nu ştiu ce instinct pervers le mână mereu pe căprioare să se creadă salvatoare, să se creadă mai bune, să râmână aşa speriate şi cu ochi mari şi umezi în farurile maşinii vânătoreşti. Ele cred, fraierele, că vor salva maşina de ea însăşi sau ce naiba or crede.
Vânătorul şi-a reluat ocupaţia lui seculară, ancestrală, aia de perpetuare a speciei, că dacă vreodată vine un război, bărbatul e dator să se preocupe de numărul soldaţilor şi, ca de obicei, o căprioară nu ajunge, mai ales că în timpurile moderne căprioarele au ajuns şi sclifosite, abia dacă dau naştere la doi pui vii şi pentru ăia fac mult zgomot, de-i vine bietului vânător să plece văzând cu ochii… în braţele altei căprioare pentru că el este un căutător de sens şi de cunoaştere.
Căprioara ajunsă capră găteşte, în timp ce o altă căprioară îşi pune tocuri şi desuuri.
And the show goes on…
Pe Cătălina o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
