Din 1875 până astăzi, milioane de părinţi naivi, învăţători prost plătiţi şi critici literari fără imaginaţie au considerat “Capra cu trei iezi” ca fiind o banală şi inofensivă povestioară pentru copii. Asta e ca şi cum ai spune, de pildă, că Poemele Vedice sunt scenariu de telenovela indiană. Sunt absolut sigură că, de-ar fi înţeles măcar o boabă de română, domnul Tim Burton, care e oleacă mai destupat, ar fi transformat păţania iezilor într-un film dark şi dubios de mai mare dragul, cu Johnny Depp în rolul lupului şi cu Helena Bonham Carter în rolul caprei. Învăţătorii prost plătiţi şi criticii literari fără imaginaţie au pus însă “povestea” în cărţile de citire, pretinzând că e firesc ca un lup să aşeze capetele iezilor proaspăt mătrăşiţi în geam, în văzul vulnerabilelor capre.
În centrul horror-ului se află o familie disfuncţională de capre (gen taxonomic din subfamilia Caprinae, familia Bovidae).
Capul familiei este o capră, auto-intitulată “văduva sărmană”, care are în grijă trei iezi, producție proprie. Cei mari, veseli și plini de viață, sunt pe nedrept descriși de narator că fiind dați “prin băț de obraznici ce erau”. De altfel, cea mai remarcabilă găselniță a lui Creangă este aceea că desemnează un unreliable narrator, care semnalează niște false înțelesuri morale și care este, de fapt, unul dintre motivele pentru care horror-ul nostru a primit nedreaptă titulatură de poveste pentru copii.
Iedul cel mic este labil psihic, laș, plictisitor și probabil a devenit, la maturitate, primul țap corporatist din istoria pădurilor de foioase. Un asemenea personaj ar fi trebuit transformat în stufat încă din prima pagină.
Momentul care declanșează acțiunea este banal, așa cum se întâmplă în cazul multor creații aparținând genului horror [afirmație nesusținută bibliografic]. Mama-capră merge după ale gurii la Mega Image-ul din pădure, ordonându-le iezilor să nu deschidă ușă nimănui până la întoarcerea ei. Și, pentru că pesemne în pădurile de foioase nu se cunoștea încă noțiunea de “vizor”, văduva sărmană îi anunța pe iezi că își va semnala propria sosire cu versurile:
“Trei iezi cucuieți
Ușa mamei descuieți !
Că mamă v-aduce vouă :
Frunze-n buze,
Lapte-n țâțe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieș
În călcâieș
Smoc de flori
La subsuori.”
Aceste versuri fără noimă, ajunse laitmotiv al “Caprei cu iezi”, sunt cu dibăcie folosite de Creangă pentru a crea o atmosferă tensionată și înfioratoare, având cam același rol pe care îl are “Singing în the rain” în scena aia halucinantă din “Portocala mecanică”.
Trecerea de la un slice of life din mediul animalier la un horror autentic se face prin citarea unei “vorbe vechi”: “Păreții au urechi și fereștile, ochi”. Și în scenă intră “un dușman de lup”. Învățătorii prost plătiți și bunicile bine intenționate uită, de cele mai multe ori, să le dezvăluie copiilor un detaliu pervers: dușmanul de lup nu era nimeni altul decât nașul iezilor. Now how twisted îs that?
După o prima încercare ratată de a pătrunde în casa caprei și de a se alimenta cu carnea finilor săi, lupul trece la auto-mutilare (știți voi, faza cu fierarul).
Că așa e în poveștile pentru copii.
După o prima încercare ratată de a pătrunde în casă caprei și de a se alimenta cu carnea finilor săi, lupul trece la auto-mutilare (șțiți voi, faza cu fierarul). Se întoarce apoi și, cu o voce à la Vitas, se apucă să cânte deja celebrul imn cu iezi cucuieti și droburi de sare în spinări. Bietul ied cel mare, copleșit de dragoste și grijă pentru mama lui cornută, se grăbește să deschidă ușa, în ciuda protestelor plictisitorului ied mic.
Mezinul și mijlociul apucă să se ascundă, în timp ce amărâtul ied mare e decapitat și digerat de nasul sau degenerat. Aceeași soarta o va împărtăși, câteva minute mai târziu, și fratele sau mijlociu. Fie-le țărână ușoară, că aspru i-au mai judecat în ultimii 126 de ani criticii fără imaginație și, mai ales, învățătorii prost plățiți.
Pentru că, nu-i așa?, avem de-a face cu o poveste pentru copii, după crime, lupul își da frâu liber pornirilor perverse și animalitățîi din el și face câteva gesturi pentru care l-ar invidia orice villain serios din lumea asta, de la Freddy Krueger la Hannibal Lecter:
“Dacă vede lupul și vede că nu mai găsește nimic, își pune în gând una : așază cele două capete cu dințîi rânjiți în fereșți, de ți se părea că râdeau; pe urmă unge toți părețîi cu sânge, că să facă și mai mult în ciuda caprei, ș-apoi iese și-și caută de drum.”
Dan Diaconescu și-ar vinde intestinul gros la kilogram că să poată prinde așa un caz în zilele noastre. Imaginați-va numai ce titlu frumos : “Monstruoasă crimă în pădurea de foioase! Credeți că iezii făceau parte dintr-o sectă satanistă?”
Urmează, după părerea mea, cea mai horror secvență din “Capra cu trei iezi”, secvență pentru care așa-zisă poveste ar trebui interzisă copiilor sub 12 ani: văduva sărmana se întoarce acasă și zărește în geam capetele ranjite ale decedatilor ei iezi, bucurându-se de aparență lor veselie. Și de aici vorba că ignorance is bliss.
Din amomentul în care capra află de soarta tragică a iezilor, horror-ul devine lugubra poveste a unei răzbunări. Capra decide să își facă singură dreptate și urzește un plan cu ajutorul căruia să îl trimită pe dușmanul lup în flăcările iadului (no pun intended). Văduva sărmana devine, sub ochii noștri, un veritabil vigilante. Adică, după cum zice Wikipedia, “a private individual who legally or illegally punishes an alleged lawbreaker, or participates în a group which metes out extralegal punishment to an alleged lawbreaker”. [Școlarii și fost-școlarii români vor recunoaște tipologia caprei răzbunătoare în plictisitorul român “Baltagul”. Călinescu a numit-o pe Vitoria Lipan “Hamlet feminin” pentru că îi era, pur și simplu, rușine să o numească, direct, capra.]
Creangă, om isteț care probabil cunoastea psihologia publicului consumator de melodrame, strecoară în text un detaliu ignorat de învățătorii prost plățiți, dar care ar fi făcut deliciul tuturor Dani Diaconestilor de pe lume. Creangă sugerează, nici mai mult nici mai puțîn, că mâncătorul de iezi îi făcea ochi dulci sărmanei văduve, care se dovedise însă a fi un mamifer cinstit:
“Ticălosul și mangositul! Încă se rânjea la mine câteodată și-mi făcea cu măseaua… Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată de când sunt.”
Capra își pregătește cu minuțiozitate răzbunarea, pornind de la ideea că, la fel că dragostea, moartea masculilor, indiferent de specie, trebuie să treacă prin stomac. Astfel încât pregătește un ospăț în toată regulă, dar și o capcană cu foc în care să își găsească obștescul sfârșit lupul. Capra îl invită pe cumătrul ei la parastasul iezilor, dovedind un înfricoșător sânge rece, în timp ce lupul își arată, o dată în plus, perversitatea:
” – Bună vreme, cumătro ! Da’ ce vânt te-a abătut pe-aici ?
– Bună să-ți fie inima, cumătre, cum ți-i căutătura… apoi da, nu știi dumneata că nevoia te duce pe unde nu ți-i voia ? Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea, că știu că mi-a făcut-o bună !
– Că ce fel, cumătriță dragă ?
– Ia, a găsit iezii singurei, i-a ucis și i-a crâmpoțit, de le-am plâns de milă ! Numai văduvă să nu mai fie cineva !
– Da’ nu mai spune, cumătră !
– Apoi de-acum, ori să spun, ori să nu mai spun, că totuna mi-e. Ei, mititeii, s-au dus cătră Domnul, și datoria ne face să le căutam de suflet. De aceea am făcut și eu un praznic, după puterea mea, și am găsit de cuviință să te poftesc și pe d-ta, cumătre; că să mă mai mângâi…
– Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram când m-ai fi chemat la nuntă.
– Te cred, cumătre, d-apoi, da, nu-i cum vrem noi, ci-i cum vre Cel-de-sus.”
Urmează din nou o scenă grotescă: lupul înfulecă cu lăcomie bucățele pregătite de capra, după care se prăvălește în foc și arde de viu, spre satisfacția nedisimulată a caprei și a iedului celui mic. Mama și fiul îi dau apoi lupului mâncător de iezi loviturile finală:
“După această, capra și cu iedul au luat o căpiță de fân ș-au aruncat-o peste dânsul, în groapă, că să se mai potolească focul. Apoi, la urmă urmelor, năpădiră asupra lui și-i mai trântiră în cap cu bolovani și cu ce-au apucat, până-l omorâră de tot.”
Iedul cel mic este, așa cum am amintit și în prima postare, o tânăra spurcaciune lasă și pârâcioasa, care nu arată pic de respect față de frații lui ulterior mutați la Domnul. De fapt, iedul cel mic este, după părerea mea, adevăratul personaj negativ al “poveștii”, amintind de motivul copilului malefic, larg răspândit în universul filmelor horror.
Finalul este unul pseudo-fericit: întreagă comunitate forestieră sărbătorește moartea în chinuri a cumătrului lup. Bieții iezi matrasiti sunt practic dați uitării și toate caprele din regiune se adună la priveghiul lor pentru a se îmbată și a ponegri numele lupului:
“Și așa s-a păgubit sărmana capră și de cei doi iezi, da’ și de cumătru-său lupul păgubașă a rămas, și păgubașă să fie. Și auzind caprele din vecinătate de una că această, tare le-au mai părut bine ! Și s-au adunat cu toatele la priveghiu și unde nu s-au așternut pe mâncate și pe băute, veselindu-se împreună…”
Că așa e în poveștile pentru copii.
Pe Ana o găsiți și aici.
Citiţi şi
Simona Poclid: „Scrisul este și o formă de spovedanie, de singurătate, tăcere și libertate”
