În fiecare dimineaţă, trezeşti o impresie. Că tu mişti pleoape, pori şi nări. Facere, facere. Ce-ar fi să stai într-una dintre marginile unei asemenea impresii pe care o numeşti cu atâta lipsă de dubiu „dimineaţă“, să stai, zic, şi să aştepţi să te trezească omul care visează. Nu ştiai că nu eşti tu? Te cred. Nici eu nu ştiam. Omul ăla este zeul tău. Sigur, interior. Sigur, n-are niciun fel de puteri exterioare. Gata, linişteşte-te, e numai o poveste. Rămâi. Şi sigur că în fiecare dimineaţă, când tu te trezeşti din el, se întoarce la locul lui cuminte şi adoarme.
Tu nici nu ţi-l mai aminteşti peste zi. Eşti cu tine, poate şi cu mine câteodată, cu ceilalţi, toţii, însă pe el nu-l ştii cum doarme în tine, cum îşi desface bocceluţa înnodată strâns, cu buze şi cu dinţi, că nu mai e nici el numai copil şi are obiceiul să lege strâns ce crede că are, se caută de paralele, cocoşeii şi mahmudelele cămărilor în care-ţi ţine ţie visele. Tu ştii cât se tocmeşte el pentru ca tu să respiri dulce, să te întorci pe stânga, să-ţi atingi fruntea cu podul palmei ori să aluneci, să aluneci mult? Nu ştii pentru că tu te crezi stăpân.
El e neguţător veneţian. Shylock. De fapt, un omuleţ. Acum, eu nu-ţi spun că e mic, însă încerc să te conving că-ncape-n tine şi de-aia îl tot micesc. Să nu te sperii şi să-ncepi să-l cauţi. C-ar fi degeaba. El este un stăpân cu apucături de nimfă. Sau de zână. Cum vrei tu să-i spui. Nu te răsfaţă, nu te mângâie, aşa că mi-e şi mie greu să-i dau un nume. El ştie numai să se facă apă şi să-ţi curgă noaptea-n sânge. Tu te simţi mare şi puternic şi te porneşti cu iureş să visezi. El te iubeşte cu celule şi se fereşte să-ţi alerge-n capilare.
Îşi ia o luntre mică şi iese la plimbare prin tine. Tu te întorci pe dreapta acum, deschizi ochii şi ieşi din vis pentru o clipă. El se opreşte speriat, îşi pune o mână mică pe inimă, îşi ţine respiraţia şi se teme de deconspirare. Tu închizi iar ferestrele, el expiră tot aerul ferecat în bronhiile lui în formă de caju şi îşi aruncă vâslele. Îi e frică, o frică la fel de mică, să se dea în fapt. Nu, am greşit. Nu aruncă vâslele, le lasă uşor pe pulpele apei, încearcă, uite, chiar nu ştiu de ce încearcă în fiecare noapte asta, să le scufunde, dar încet, fără vreo tresărire de sunet, vede bine că ele sunt mai uşoare şi, mereu fâstâcit un pic, renunţă.
Le lasă să alunece în timp ce tu zâmbeşti în somn. Una te-a ajuns. Te atinge pe omoplat, nu te superi că eşti un obstacol, nu?, şi pleacă mai departe, fără să plutească. Ştiu că te întrebi cum face, dar nu ştiu altfel să-ţi povestesc cum se întâmplă una ca asta. Iartă-mă. Îţi spun doar că vâslele au mersul lor pe care numai ele-l ştiu. Crezi că poţi să te-mpaci cu asta? Şi eu. Cealaltă o urmează. Vâslele nu se despart niciodată în apă. Sunt sătule să trăiască de-o parte şi de alta a lemnului, aşa că odată ajunse în apă se-mpreunează. Şi mie mi s-a părut bizar, însă am acceptat asta ca pe un fatum.
Micul om-zeu se pregăteşte să-şi termine plimbarea de seară. A, nu ştiai? Dimineţile tale sunt nopţile lui. Îşi ia cina în barca de-acum despuiată, două fire de aer ud şi câţiva stropi de apă dulce, se întinde către undă şi grăbeşte un pic cu palmele făcute lopăţele. Cât să-ţi ajungă-n ochi. Îţi bate încetişor la uşa irisului şi, când tu dezlipeşti canaturile ei, el se strecoară printre picioarele tale în patul lui curat şi mic cât o retină. Se înveleşte şi-ţi scrie de mână visele nopţii ce va să vie.
Citiţi şi
Împreună până se va face târziu în noi
Ea ar fi trebuit să vadă, să știe, să mă vadă
Îndrăgostește-te de o femeie care nu are nevoie de tine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
