Cântând în vie

Până să plece ţiganii noştri, am avut şi câteva zile de muncă relativ plăcute. Mie cam întotdeauna îmi fugea mintea din câmp, adică încercam să mă gândesc la tot felul şi să evadez în alte lumi. Cel mai mult îmi aminteam de anii de studenţie, în care am făcut o grămadă de practică agricolă, unde ne distram grozav şi cântam cât ne ţineau bojocii. Amintindu-mi acei ani, am început să-mi recapitulez repertoriul muzical, și încet, m-am apucat de cântat. La început cântam în surdină, adică mai mult pentru mine. După o vreme, mi s-a alăturat şi Monica, entuziasmată să audă câte-o piesă pe care o ştia şi ea. După care ni s-au alăturat specialiştii, adică ţiganii care făceau efecte speciale, şi ne aminteau versuri pe care noi le uitasem. Am cântat de toate, muzică populară, cântece de petrecere, ţigăneşti, romaneşti şi eu am făcut numeroase solo-uri din repertoriul internaţional. Pentru mine aveam deja un repertoriu personalizat, mă distram cu ABBA, Queen, fragmente din Pink Floyd, încercam şi jazz, orice, nu conta. Nu ştiam niciun cântec întreg, de fapt. Dar răsună via de vocea mea!

Decretasem imnul acelei epoci piesa Summertime, care mi-a plăcut întotdeauna şi din care ştiam câteva versuri, pe le repetam până la saturaţie. Nu a mea, a celor care erau obligaţi să mă asculte. Într-una din zilele în care am răcnit piesa pe repet până la exasperarea tuturor, neamțu’ a rămas cu noi pe câmp. Era o zi de tras la sârme, deja eram specializaţi, toţi aşteptam să plece cum făcea în ultima vreme şi să ne apucăm de cântat. Stătea la capătul rândului şi ne urmarea de acolo. Eu am tăcut ce-am tăcut, după care m-am apucat de cântat. Bineînţeles, imnul sezonului, cântat la volum corespunzător unui imn. De data asta nu m-a acompaniat nimeni. S-a apropiat de noi şi a urmărit să vadă cine cânta. Sincer, m-a durut în fund de privirea lui şi mi-am văzut mai departe de muncă şi de urlat:

Se potrivea, era vară, era cald şi mie îmi venea mereu să plâng. Mi-a zâmbit, pe cuvânt. M-a privit lung şi stupefiat la început, apoi mi-a zâmbit. Pur şi simplu mi s-a întors stomacul pe dos. N-am ştiut niciodată să fac faţă avansurilor bădărane ale libidinoşilor pe care-i găseşti la tot pasul. Bineînţeles, în condiţiile date păream foarte vulnerabile, eu şi Monica. Şi polonezele, pe care chiar dacă le considera o naţie spurcată, erau blonde şi cu ochi albaştri. Murdare şi nemachiate, de proveninţă dubioasă, dar accesibile, dată fiind situaţia. Am urât întotdeauna bărbaţii care profită de poziţia în care s-au căţărat sau în care s-au născut, fără să se caţere pe nimic, poziție din care au impresia că toate femeile ar trebui să le pice la picioar. De preferință în genunchi. Istoriile lui cu poloneze trase şi împinse printre rândurile de vie erau celebre şi într-un fel, explicabile. Un bărbat mic de statură, bătrân şi urât, vulgar şi marcat de moartea tatălui în Polonia, aflat în postura de-a stăpâni chiar şi temporar o mână de femei de origine poloneză. Cu româncele n-avea nimic, noi nu eram nici măcar blonde şi cu ochi albaştri, dar eram la fel de vulnerabile. M-a dus într-un lot în care doar eu ştiam să fac lucrarea. Eu singură!!! S-a învârtit în jurul meu, mi-a spus tot felul pe păsăreasca lui şi mi-a zâmbit în continuare… La câţiva paşi era restul grupului, iar Monica striga din când în când numele meu, pentru a se face auzită. Nu m-a atins, dar n-a fost departe. Probabil a citit în privirea mea că sunt vulnerabilă, dar nu suficient. Că mă supun, dar nu mă stăpâneşte. Aveam prieteni nemţi şi cred că asta l-a ţinut la distanţă mai mare decât ar fi sperat el. Poate că dacă ar fi greşit punând mâna, ar fi ieşit ceva memorabil, pentru că întotdeauna am visat să bat măr un libidinos ca el!

Tot legat de „Summertime” am o amintire care spală greaţa ultimei relatate. O seară de duminică în care am văzut cel mai frumos bărbat din viaţa mea. Ciudat că asta mi s-a întâmplat tocmai în Germania!

M-am dus cu Monica în piaţa noastră şi aşteptam să prindă legătura la telefon cu familia ei. Era o seară liniştită, piaţa se golise deja de oameni, era călduţ şi un cer roşu de apus îmi amintea că sunt singură. Mă gândeam la ai mei şi m-a năpădit nostalgia. Mi-era milă de mine, aşa cum stăteam pe banca aia, îmbrăcată într-un trening jerpelit şi cu şlapi de gumă în picioare. Îmi imaginam cum mi-ar fi stat mie acolo, frumos îmbrăcată şi parfumată, la braţul unui bărbat, fie el şi neamţ. Cum ar fi fost să fiu iubită acolo, pe meridianul lor? Cum ar fi fost să fiu iubită, aşa cum visasem în tinereţe că voi fi, fără să îmi închipui vreodată că dragostea se termină ca salamul de la magazin. Să fiu adorată şi răsfăţată, prinţul să vină pe patru roţi, cu o caroserie tunată, cu muzică de jazz urlând din difuzoare şi toată strada de nemţălăi să iasă în poartă ca să vadă cum o fură pe românca cea harnică. Satul acela micuţ, liniştit şi plin de flori colorate era oricum un vis din care nu făceam parte. Mi-a fost uşor să mă imaginez răpită şi salvată, eu, Cenuşăreasa unei lumi de mâna a doua.

În parcare era o maşină extraordinară. Printre maşinile pe care le vezi la ei în mod normal, se ascundea o bijuterie specială. Habar n-am ce marcă era pentru că nu mă pricep, dar pot să vă spun că era ceva retro, sport, decapotabil, poate Porsche sau aşa ceva. Se potrivea de minune cu visul meu de un romantism învechit. Priveam pierdută-n gânduri maşina şi mă imaginam alături de salvatorul meu, râzând fericită şi cu părul fluturând în vântul cald de iulie. Şi pe când visam mai bine, văd apropiindu-se de maşină un bărbat care în acel moment mi s-a părut cel mai frumos bărbat din lume. Purta un costum lejer, de in alb, era bronzat, un fel de prinţ al deşertului rătăcit prin lumea reală. Părea că nu se grăbeşte, plutea visător cu mâinile în buzunare, fluierând încetişor… ia ghiciţi ce? Sumertime! Şi culmea, se duce chiar la maşina cu pricina. Cred că m-aş fi dus cu el oriunde în momentul acela!

Nu mi-a aruncat nici măcar o privire, dar asta nu conta. Momentul de visare s-a încheiat când i-a venit jumătatea, o nemţoaică urâtă și șleampătă. Pe el, străinul cel frumos, l-am visat de multe ori cu ochii deschişi printre rândurile de vie, printre butaşi, printre sticle de vin… Îl vedeam şi noaptea, pândind după colţ un moment să-mi facă un semn, pe acoperişul fierbinte din nopţile calde de vară… şi el a fost un înger păzitor!

(fragment din manuscrisul “Sârme și portocali”)

Citiţi şi

Când iubești

Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare

Fundația Alexandrion anunță laureații celei de-a XI-a ediții a Galei Premiilor Constantin Brâncoveanu

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.