Am ajuns și eu, proletar abia târându-și zilele, la Cannes. Nu era în timpul prestigiosului festival de film, era așa, un sfârșit oarecare de martie, când Cannes-ul, agasat în rest de boierii cinema-ului, abia își mai trage sufletul.
Am luat stațiunea asta de Coastă la pas, am mai vorbit cu oamenii, care chelner, care octogenară în căutarea bronzului perfect de primăvară, care emigrant rus, care curvă româncă, atât cât să trag un început de concluzie.
Nu e ce trebuie nici Cannes-ul. Căci:
1. pe Croazetă am văzut cele mai multe kilograme de silicon strânse la un loc din istoria omenirii. O adevărată rezervație de sâni cu silicon. Simbolul orașului însuși ar trebui să fie un mega-sân din silicon, înalt cât Alpii. Să vină divele de pe Coastă și să-și deșerte, după posibilități, kilele de silicon de la purtător, și să vezi cum se face piramida lui Sili, foarte reprezentativă, de altfel, pentru epoca noastră.
Simone SILVA, Robert MITCHUM, 1954
2) în port zac yacht-uri și yacht-ulețe, unele neumblate la ele; stau acolo să arate că proprietarii au cu ce. Marii magnați cu preocupări culturale ai speciei noastre. Niște super-speciali, îți vine să îi pupi pe creștet (din fericire, nu s-a găsit leacul pentru chelie, așa că oricât de milionar, când te-a luat chelia, tot chel rămâi, sau – mai rău – ajungii papagal din ăla cu păr plantat fir cu fir, de râd de tine și curvele plătite să te dezmierde, drăgălașule).
3) o stațiune cu pretenții de mare clasă la fiecare pas, căci nu faci bine pasul și nimerești cu bocancul în palmele lui Almodovar sau Tarantino, wow!, oh my God!, ditamai palmele imprimate pe trotuar. Palmele marilor cineaști fac trotuarul în Cannes, căci așa e moda, na, ce să mai zici?
4) în această atmosferă de mare simțire artistică a localnicilor vin filmele din toată lumea, splendide producții, încărcate de sensibilitate, multe stângiste. Dar tot edificiul ăsta pe banii cui stă? E frumos covorul de gală (uneori chiar roșu), e splendidă, e meritată recunoașterea, e excepțională intrarea în clubul de elită, dar dacă nu e prea mult îngăduiți-mi, simplu turist, proletar din Est, să vomit vehement când îl văd pe cetățeanul care urlă Gangam Style! alergat de paparazzi pe carpeta Cannes-ului, să mi se pară rușinos și impardonabil.
5) e plin Cannes-ul de alternativi, un fel de hipsteri bătrâni, care încearcă să scoată de la om cât mai poate și omul să dea în secolele XX și XXI, care elogiază arta, sub diferitele ei aspecte. Dar parcă și pe hipsterii ăștia bătrâni tot îți vine să îi tragi de bărbile lor de lumbersexuali în prag de pensie, odihnindu-și milionul lângă kilogramul de silicon mai tânăr, în lejer, ca să rămânem în înțelesul sud-francez al vieții, pe plajă.
Citiţi şi
Peggy Guggenheim: “Cumpăr o lucrare de artă pe zi și trăiesc la maximum”
Înapoi în anii nopților magice
Oliver Sacks, fermecător și instructiv – Fluviul conștiinței (zece eseuri)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
