Când am mers prima dată la Cannes, n-aveam în minte decât un lucru: că vreau să-l împart cu toată lumea. Se întâmpla în timpul celebrului festival de film, iar noi n-avusesem timp să ne facem o poză. Mă lovise ceva din faptul că mă aflu acolo, pe care n-aveam timp să-l analizez, și mă uităm cu jind, pe fereastra sălii de ședință, cum își plimbau paharul de șampanie directori de film și actori din toată lumea, pe care nu i-aș fi recunoscut nici dacă ne-am fi aflat nas în nas, fiindcă așa sunt ei în realitate: de nerecunoscut. Sunt simpli, sunt oameni. Sunt ca și tine, n-are rost să îi urăști. Mirajul festivalului de film te pătrunde mai abitir dacă faci parte din industrie, eu nu făceam, sunt doar o amatoare, dar le-am scris prietenilor actori despre asta, despre fumul ăla ireal care te poartă spre ceea ce nici nu visezi. Le-am scris că multe dintre activitățile și filmele de festival sunt publice, și că ar trebui să vină, să vadă, să nu mă lase să-i mint cu impresiiile mele de locuitoare a coastei celei mai râvnite de pe planetă.
La Croisette e plină de orice. E plină de nepoate atârnate lasciv de brațul mătușilor putred de bogate, e plin de fotomodele în căutare de succes, e plin de singuratici oameni de afaceri care le caută pe acestea din urmă, e plin de familii care-au venit aici cu un bilet câștigat la tombola de la supermarket și care își cară plasa cu mâncare pe toată faleza, neavând bani să meargă la restaurant. E plin de cerșetori, e plin de ce-am scris în articolul «Imigrant». Dar dincolo de toate astea, e imposibil să nu vezi lumina apusului ăluia de unde poți să crezi că stă să răsară un înger sau poate tocmai Dumnezeu.
M-am întors la Cannes în fiecare lună, iar uneori, chiar și-n fiecare săptămână. M-am întors toamna și m-am întors și iarna, pentru afaceri sau de plăcere, ca să fug de afacerile din orașul meu. Cannes nu era pustiit, ci pulsează de viață în orice sezon. Și orice detaliu la care te oprești, orice sacoșă de designer care-ți scârbește retina de teamă că te-ai afla într-un loc al lumii care nu-ți e apropiat și n-are nimic pentru suflet, ci doar pentru pierzania lui, un loc la care n-ai acces și care nu te primește decât preț de-o vacanță, câteva poze pe aparatul semi-pro și-un «au revoir » fără privirea celui care te trimite, bilet de tren în mână, e doar o treaptă pe care-o cobori, de sus, de-acolo unde-ai fost și nu știi să rămâi. Nu știi să iei cu tine, frumosul, din tot ce-ai cunoscut. Nu știi să suni un prieten să-ți arate locurile, să ți le povestească, rezumându-te la cele două fraze pe care ospătarii le spun de decenii întregi celor câteva milioane de turiști cărora le servesc cafeaua în fiecare an, în fiecare primăvară.
Accept că sunt lucruri care te pot orbi îndeajuns cât să nu vezi lumina aia a apusului, unică-n lume, și care te-ar îmbogăți s-o iei cu tine-n București. Nu le lasă să-și facă loc dinspre urât, spre tine. N-o împrăștia altora, nu-i urâți și nu le murdări ceea ce, poate, se naște-n mintea lor ca o speranța. Că locurile ireale din cărțile poștale chiar există.
Și că-i frumos să le trăim.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Trimisul special al lui Dumnezeu la Băicoi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
