“Dragul meu,
Când vei citi nervos aceste lucruri, eu voi fi deja plecată din casa noastră. Astăzi am realizat că mi s-a terminat iubirea pentru tine. S-a risipit prin timp.
Mi s-a-ntâmplat la un moment dat, nefiresc de brusc, să te simt străin prin casa noastră; dar până și în patul nostru îmi păreai stingher de mine și de somnul împreună, deşi mă mângâiai câteodată noaptea, prin somn. Simţeam cum îţi pui mâna pe mine chiar dacă dormeam profund, îți simţeam mereu atingerea ce-ţi purta mirosul personal, departe, în visul meu.
Și mă bucuram că o simt.
Doar că, nu ştiu de ce, la un moment dat am început să-ți simt străină şi rece mâna ce-mi liniștea coșmarul nopții de-l visam câteodată; deşi tu îţi doreai, firește, să mă linişteşti, căci uneori îmi tremura tot corpul și mă zvârcoleam în pat necontrolat! …eu mă trăgeam, nu mai simţeam nevoia de atingere în noapte, de mână rece care începuse să-mi bulverseze somnul, în loc să-l liniștească.
Nu vreau să-ți ceri iertare, nici c-aș dori un plâns de-al tău de mila mea nu-ţi scriu acum, ăsta este doar un bileţel prin care-mi cer eu ție scuze; deși mi-e greu să îmi găsesc vreo vină, îmi cer scuze în avans.
Încerc să mă explic, o să-ncerc să-ţi spun exact de ce am plecat afectiv de lângă tine în paşi grăbiți, fără să-mi iau nici măcar „la revedere” scurt şi sec. Străin.
Oricum nu-ți păsa.
Păi… am început să nu mai simt cum pulsezi empatic cu mine. Nu ştiu cum, dar brusc am simţit că nu mai avem niciun pic de empatie.
Mă gândeam că mi se pare şi că mi-am pierdut-o eu pe drum, rătăcind-o pe-undeva.
Dar, într-o seară, buuum! ţi-am simţit empatia vorbind alert şi drăgăstos. M-am și întors să-i răspund, fericită că o simt din nou, chiar când gândeam că e pierdută…
Dar ce crezi că mi s-a-ntâmplat atunci?
Empatia ta zâmbea nu către mine, ci unei femei, ce-mi stătea, ce-i drept, în apropiere… doar că vedeam linia clar trasată de la ea spre tine şi de la tine apoi întoarsă spre ea.
Nu era nici măcar un triunghi. Era linie clară între voi doi; de empatie.
Am zis… „eh… mi se pare!”
Şi ţi-am zâmbit.
Nu mi-ai întors însă, dezinvolt, nici măcar atunci zâmbetul, cum mai făceai câteodată şi mă păcăleai.
Am rămas pe gânduri negre în momentul acela.
Un pic îngrijorată chiar am fost, căci era primul semn evident de luat în seamă, cum că avem probleme ce nu mi s-au năzărit doar mie.
Nu am uitat nici a doua zi gândul ăsta pesimist, cum se-ntâmpla cândva.
Mă obseda, fără să plângă încă, sentimentul ăla trist, de cu o seară în urmă.
Apoi, mi-ai spus într-o altă zi că îţi încurc viaţa. Că împreună cu mine e dificil să mai trăieşti cumsecade.
Că ai vrea cu mine, dar… parcă ţi-ar surâde fără mine.
„Mai mult fără mine”, am înţeles eu punându-ţi frazele în ordine, a doua zi, în gând.
Atunci m-am retras încă un pas. Din nou. Cu semn de întrebare şi mai mare.
„Păi dacă-l încurc, nu mai e rost de vreun ceva împreună”, îmi zic eu mie, într-un final.
Şi uite cum patru întâmplări ciudate fără minune mai apoi, ne-au hotărât cestea pe care ţi le scriu acum.
Să nu încerci vreo căutare de mine vreodată că nu mă-ntorci din drum.
Mi s-a terminat iubirea pentru tine. S-a risipit prin timp.
Pentru că…
Apoi mi-am mai dat seama de multe; mi-am dat seama că tot ce-mi aruncai în cuvinte care reproșau, erau percepţii de-ale tale, reprezentare proprie de una-alta despre mine, nu realitatea mea…!!! Nici vorbă…!!
În general, situațiile, criticile, chiar și aprecierile noastre vis-à-vis de oameni care ne plac ori care ne cam plictisesc sunt doar realități proprii, personale.
Întotdeauna judecăm, iubim… gustăm viața, ca să n-o mai lungesc, doar prin prisma noastră.
Tot ce spuneai şi-mi strigai cu ură câteodată, explicându-mi erori de-ale mele emoționale ori sentimentale, despre posesii de tine de-ale mele necuvenite, despre sacrificiile tale şi obligaţiile tale ce vin la pachet odată cu statutul bărbatului așezat în cuplu… toate astea nu sunt realități despre mine; sunt frustrările tale, atributele tale personale, sentimentele tale profunde şi statornice şi de neclintit de… dragoste pentru mine …da, acelea!! exprimate însă spre pe dos de cum le simţi.
Pe care le simţi, da! chiar dacă nu le conştientizezi şi care din cauză că nu ţi le asumi şi nu ţi le validezi, deşi sună amuzant, este absolut adevărat, le transcrii şi le vorbeşti afirmând sentimente stranii şi negative; de simţuri încuiate într-o cameră de închisoare, unde-ți aştepți cuminte tu pedeapsa cu moartea.
Nu-i nimic real din ce spui, dragul meu, iar astăzi eu mi-am dat seama că mă lăsam acuzată de tine fără rost, că-ți credeam acuzele fără să le mai trec prin filtrul gândirii; doar din obișnuință îți tot dădeam dreptate.
Până când ți-am pierdut empatia.
Până când, din neștiință că mă simți și mă iubești, mi-ai sugerat că te îngreunez.
Și de-asta plec. Plec de tot și pentru totdeauna, deși știu că vei plânge mult.
Eu știu că mă iubești.
Dar tu nu crezi.”
Pe Adina o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Unde nu e iertare, de multe ori e pace
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
