Fac parte dintre acei oameni a căror atenţie zburdă, deseori incontrolabil. Nu pot să neg, m-am întrebat de câteva ori, mai ales după ce-am auzit des, tare şi repetat discursurile americane despre ADHD (Attention deficit-hyperactivity disorder) dacă nu cumva sufăr şi eu, de aici, de peste ocean de afecţiunea noului mileniu. Că doar dacă nu poţi să dai sută la sută pe teren, cum spun fotbaliştii, trebuie că o piuliţă pe undeva lipseşte. Am citit şi povestea tragi-comică a lui Lance Armstrong. The rise and fall, omul care s-a metamorfozat peste noapte din erou în trişor. Supravieţuitorul unei boli groaznice care a continuat să concureze şi a câştigat şapte titluri de campion, el, cel mai bun exemplu al luptei, al voinţei şi al dăruirii, care a căzut mai crunt decât şi-ar fi imaginat cineva vreodată. Şi a dezamăgit, mai rău decât au făcut-o politicienii sau oamenii simpli, care se întâmplă să greşească – a dezamăgit pentru că a păcălit, nu legat de vreo aventură extraconjugală sau un contract semnat ca primarul. A făcut-o pentru a se ridica, a se defini, a se delimita de ceilalţi, când el era doar un om ca toţi oamenii.
M-am întrebat, cum au făcut-o probabil alte mii, ce-o fi fost în mintea lui. Cum a putut el să pozeze în „simbolul posibilităţii, speranţa atleţilor şi echipelor viitorului, cărora le va fi mereu model de fair-play şi onestitate”, aşa cum a declarat unul dintre foştii săi sponsori, când i-a retras sprijinul. Şi cum or fi reacţionat competitorii lui sau sportivii care au tras de fiecare celulă din corpul lor avându-l ca model, ca idol, privindu-l ca pe o reprezentare a efortului. Şi când colo, Lance îşi bătea joc de toată lumea folosindu-se de substanţe.
Întâmplător sau nu, am dat zilele trecute peste un articol pe tema folosirii de medicamente de către tinerii americani, medicamente prescrise pentru tratarea ADHD-ului, dar care au început să se răspândească şi printre cei sănătoşi, fără discernământ. Medicamente care cresc puterea de concentrare a studenţilor, cât să reziste scrierii de proiecte şi suprasolicitării continue şi să îi facă pe cei buni sau mediocri extrem de buni. În articol era spusă povestea unui om care a abuzat de una dintre aceste pastile şi a sfârşit simplu şi previzibil – nu mort, ci dependent. Iar în urma unui studiu informal făcut de o revistă americană a rezultat că, dintre cei 400 de respondenţi, o cincime au spus că ar lua medicamente care îmbunătăţesc puterea minţii. Şi că nu sunt de acord să fie vândute „la liber” copiilor, chiar şi celor care nu au reţete, dar că le-ar da fiilor şi fiicelor lor pastilele dacă ar şti că şi colegii acestora le iau.
Opa! mi-am spus. Păi cum e asta oare? Dacă alţii încalcă regulile o facem şi noi, ca să nu rămânem ca, mă scuzaţi, proştii satului, în groapa noastră de oameni corecţi? Competitivitate, bine-bine, dar chiar în halul ăsta?
Care sunt totuşi efectele medicamentelor prescrise celor diagnosticaţi cu ADHD, atunci când sunt luate de oameni sănătoşi? Mai multă energie mentală, aparent, cu toate că studiile în domeniu nu sunt foarte concludente. Nu ştiu dacă aţi văzut filmul „Limitless”. Dacă da, ştiţi la ce mă duce gândul, dacă nu, fac un rezumat – un bărbat încearcă o pastilă minune care îi făcea mintea să funcţioneze brici. Devine dependent de pastile, se transformă într-un supraom isteţ şi capabil să se concentreze, să facă legături şi să găsească soluţii fără să clipească. Şi nu era nici măcar nevoie să fie deja inteligent, medicamentul nu lucra cu materialul clientului. Oricât şi orice ştia omul care lua pastila începea să se lege, într-o reţea de sinapse care îl ridica o treaptă-două pe scara evoluţiei. E, cam aşa şi cu pastilele astea americane care se presupune că tratează ADHD-ul. Adolescenţii care le-au luat spun că se simt puternici, dar uşor dezorganizaţi. Că scriu mult, repede, dar nu şi bine. Că au prea multă energie şi se învârt ca nişte lei în cuşcă în camerele lor, dintr-o dată prea mici. Şi să nu uităm că vorbim de o vârstă la care ORICUM energia e prea multă, mintea e prea rapidă şi concentrarea e slabă. Cât de bine poate să facă o pastilă care să transforme adolescenţa într-o adolescenţă acutizată?
În articolul de care vă vorbesc i s-a luat interviu unui medic neurolog care îşi exprimă de ani de zile îngrijorarea asupra efectelor pe care le poate avea un astfel de medicament, menit să repare un sistem care funcţionează imperfect, asupra unuia care funcţionează bine, într-un fenomen pe care el îl numeşte „neurologie cosmetică”. Cum sună viitorul în aceste condiţii? O populaţie care nu se va mulţumi să suporte efectele îmbătrânirii, o generaţie de părinţi care vor dori să le ofere copiilor posibilitatea de a deveni supraoameni şi, prin urmare, le vor pompa substanţa în corp înainte să afle cât de bine sau rău se descurcă în mod natural şi birouri în care lumina nu se va mai stinge şi oamenii vor lucra non-stop. În care nu se va întâmpla practic nimic altceva decât o creştere a productivităţii de la 45 la 80%. Şi asta ar însemna enorm.
Cum descrie un fost jucător de poker experienţa folosirii pastilelor? „Cu (una dintre mărci – există două aprobate acum în Statele Unite) efectul este acela al clarităţii. Cu (cealaltă marcă) sunt corectate minusurile. (Prima marcă) îţi dă putere”. Puterea de a face o mulţime de bani, puterea de a depăşi limitele obişnuite, putere şi atât. Şi cine nu s-ar lăsa oare atras în pânza de păianjen a acestei puteri? Nu ştiu dacă societatea americană e alta. Poate că da, poate că nivelul competiţiei, în orice domeniu, e mult peste ce se întâmplă în alte părţi ale lumii. Poate că frica de a nu fi cel mai bun, de a fi mai scund cu câţiva centimetri, de a fi mai încet cu câteva secunde, de a fi mai prost plătit cu câţiva dolari e cea care te face să vrei totul.
Dar mă întreb care ar fi urmările puterii la care am avea acces toţi. Şi compar, poate fără noimă, cazul lui Lance cu cel al tuturor celor care se vor mai buni. Dacă Lance a trişat, adolescenţii americani care se îndoapă cu pastile nu fac la fel? Şi nu dau ei naştere unei spirale fără de sfârşit, în care nu vei mai avea cum să fii doar om, doar elev, doar sportiv, pentru că nici cei din jurul tău s-ar putea să nu mai fie şi tu nu vrei să rişti?
Merg poate prea departe cu gândul. Îmi imaginez deja oameni-roboţi care se scurtcircuitează. Văd femei şi bărbaţi căzând pe stradă după sute de ore neîntrerupte de muncă. Mă scufund în sute de pagini de cuvinte scrise fără noimă, corectate de profesori cu ochii înroşiţi. Mă lovesc pe scară de băiatul de la pizza, care tocmai a dus zece comenzi în şapte minute şi mai are de dus opt. Mă văd încurajând atleţi care au depăşit trei recorduri mondiale într-o singură cursă. Şi în marea asta de supraoameni, mă întreb: ce a fost mai întâi, problema sau „leacul”?
Citiţi şi
Antrenamente pentru creier. Te interesează?
V-ați întrebat vreodată cum arată o zi din viața unei mame care are un copil cu autism?
System Crasher – Copilul problemă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
