Nu-i a bună! Ascultaţi, dacă nu mă credeţi:
„Tata mă lasă să fac ce vreau eu. Mă lasă pe calculator şi pe telefon şi pe tabletă, când vreau eu.”
Eu tac. Merg privind în faţă, ţinând mânuţa caldă în palma mea, spunând cuvinte neortodoxe în gând.
Îl privesc pieziş, de la înălţimea mea, în timp ce el vorbeşte râzând, inconştient de emoţiile stârnite în mine.
„Tata mă lasă să fac ce veau eu. Tata îmi dă dulciuri când vreau eu. Când vine tata să mă ia?”
Ahaaa.. L-am prins! Pe tata!!!
Copilul corectează:
„Tata îmi dă dulciuri tot timpul. Când are!”
Hm…
Întreb cu glas moale și nefericit:
„Eu nu-ţi dau?”
Zâmbeşte satisfăcut.
„Nu. Tu nu mă laşi când vreau eu la calculator şi nu îmi dai dulciuri!”
Nu-i a bună. Ştiu că mă repet, că v-am mai spus asta, dar nu-i a bună!
Poate credeţi că mă deranjează că tatăl îl răsfaţă pe copil cu lucruri nesănătoase, dar nu despre asta e vorba. Desigur, e important şi aspectul ăsta, dar se întâmplă altceva mult mai important: copilul meu ne compară, iar eu nu sunt pe locul ce mi se cuvine.
Şi ştiu bine că nu trebuie să mă culc pe o ureche, să mă gândesc că tocmai mie nu mi s-o întâmpla.
Ştim cu toţii ca oaia biblică a fost mâncată de cel plecat şi nu de cel rămas acasă. Marele ospăţ a fost în cinstea celui ce s-a întors şi nu pentru cel ce a fost alături zi de zi.
Bine. Deocamdată vorbesc. Deocamdată încă doar mă amuz hâtru în mine. Dar mi-e că nu va mai fi râsul meu, într-o zi!
Să fim realişti şi să analizăm la rece: omul e charismatic! Nu-mi fac nici o iluzie că nu e. Ştiu asta deoarece şi eu, cândva, l-am privit ca pe un zeu.
Şansele mele de-a fi zeiţă, scad, dacă mă gândesc la aşa ceva.
Dar dacă încerc şi eu să îmi fac lobby şi să aplic câteva tehnici de marketing, să par mai atrăgătoare pentru copil?
Mă uit la fiul meu şi îmi dau seama că a preluat conducerea. Cum ştiu ăştia micii schemele astea de manipulare? Unde le pierdem în timp?
Indiferent de tehnici, se pare că binele copilului de a se bucura de ambii părinţi nu prea e în avantajul meu.
Nu credeţi? Ascultaţi!
Două zile mai târziu, băiatul meu deschide încă o dată uşa casei, după tatăl lui, şi strigă:
„..să iţi mai spun încă o dată la revedere şi că te iubesc…”
Aud zgomotele înfundate ale îmbrăţişărilor şi onomatopeele tatălui în timp ce se scurge ca untul în pragul casei.
„Când mai merg la tine, tata?”
Între noi fie zis, tocmai s-a întors de acolo, dar nu comentez, înghit în sec, stau în bucătărie cuminte şi nu mă bag.
Băiatul vorbeşte încet, însă clipele au devenit atât de adânci, că-l simt vorbind din mine, cu ecou, ca şi cum urechea mea ar fi acolo, lângă guriţa lui.
„Când mai vin la tine, tata? Îmi este deja dor de tine..”
„Săptămâna viitoare, tati!”
Ochii tatălui, verzi la origini, sunt roşii acum, inundaţi de potop. I-am mai văzut aşa coloraţi în trecutul nostru comun, când a mâncat cu poftă o biluţă numită nasabi şi i s-au spart în flăcări fierbinţi, de am crezut că asist la firescul sfârşit. Se pare că fiul are acelaşi efect, nasabi, asupra lui, altfel nu inţeleg de ce ochii arată de parcă au suferit o implozie.
Uşa se închide, iar fiul vine la mine:
„Când mai merg la tata, mama?”
Ori îmi cresc sprâncenele brusc ori o pâclă groasă îmi coboară peste ochi, neagră. Îmi spun că sunt zen şi îi răspund indiferentă copilului.
„Peste şapte zile.”
„Şapte?”
Numără în gând zilele. Îmi dau seama de asta după expresia lui, ochii îi sunt în tavan, în timp ce guriţa murmură, iar degeţelele se ridică unul câte unul în aer.
Eu? Tac.
„Şapte vine după şase?”
„Da, şapte vine după şase.”
Nu, nu s-a terminat. Începe numărătoarea pe zile. Zilnic.
„După ce mă trezesc se face şase? Mă trezesc, merg la grădiniţă şi se face cinci?”
Să privesc partea bună din povestea asta: iată că la patru ani, copilul meu ştie să numere descrescător!
„De ce nu stau la el până la infinit? Nu până la infinit, până la maxim! Care e mai mare: maxim sau infinit? Vreau până la maxim şi apoi vin acasă!”
O fi bine, dar tot nu-i a bună.
Ştiu ca vă doriţi alt sfârşit, dar eu trebuie să găsesc o soluţie să dinamitez aura fermecătoare a tatălui!
Tocmai a devenit insulele de Azur, în timp ce eu sunt pâinica cea de toate zilele…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
