Ciudată stare. Parșiv sentiment. Neliniște, revoltă, frământare. Durere și frustrare. Senzații apocaliptice. Te ia dintr-o dată și nici nu știi de unde vine. Spun gurile rele că tocmai din copilărie, că dacă unul din părinți a suferit de așa ceva, neapărat vei moșteni și tu. Așa, cam ca o boală, care poate fi ereditară sau dobândită pe parcurs, și care, da, te poate omorî. Sau te poate face să omori tu pe cineva, desigur, la propriu sau la figurat. În tot cazul, te face din om neom. Despre cei care de la bun început nu sunt chiar oameni, ce să mai vorbim… am citit multe cazuri de crime pasionale, din păcate. Nu, nu încercați să mă trageți de limbă, nu vă spun până la sfârșit. V-ați obișnuit încă din titlul să știți despre ce e vorba, așa că de ce să mai citim tot? De data asta, dacă nu vă implicați, n-o să aflați despre ce e vorba.
Specialiștii o numesc ”reacție la o amenințare – imaginară sau reală – la o relație în desfășurare sau la calitatea ei”, adică un mod de manifestare față de partenerul care îndrăznește să facă un pas greșit, intenționat sau nu, prins sau neprins. Starea aceasta nu depinde nici de statutul social, nici de pregătire, geografia o lasă rece, iar istoria ei durează încă de la apariția omului. Se întâlnește și la animale, ceea ce probează teoria darwiniană a evoluției speciilor. Ea străbate, ca un fir roșu, întreaga istorie a umanității și îi dă coerență, ca o supratemă, ca un laitmotiv. Nu există roman de dragoste în care să nu fie pomenită, pentru că ”dă sare și piper”, face dragostea mai intensă și regăsirea mai pătimașă. Curios: în proverbe, e de bine, ea fiind ”sufletul dragostei” (la japonezi), sau ”e dovada existenței iubirii”. Abia mai recent, urmărindu-se caracterul ei complex, cameleonic, trecerea ei de la o stare la alta (eterică, abia simțită, lichidă, pătrunzând, prin vasele sanvine, până în cele mai tainice ascunzișuri, solidă, manifestându-se ca greutate în plexul solar sau în cap, sub formă de migrenă), rețeaua atât de complicată de alte sentimente pe care le poate genera (suspiciune, îndoială, anxietate, angoasă, stres, depresie, obsesie patologică, isterie, paranoia, chiar nebunie – cred că lista poate continua), s-a ajuns la concluzia că face mai mult rău decât bine, fiind văzută ca un fel de ”cancer al sufletului”. Se mai zice că numai cine iubește poate ajunge să o cunoască… Sunt și nu sunt de acord. Cine iubește nu se teme de nicio primejdie, nu-i așa? În plus, ar trebui să fie preocupat de ce și cum iubește, și mai puțin de a experimenta stări la marginea instinctualității. Cu ce ne mai distingem de animale sau chiar de ceilalți semeni care cad în acest păcat (altă ipostază care poate fi luată în considerare), dacă suntem asemenea lor?
Se mai spune că indică o stimă de sine foarte scăzută, neîncredere în propria persoană, instabilitate psiho-emoțională, traume din copilărie (celebra butadă freudiană), insecuritate, adică este o oglindă a tuturor carențelor noastre, manifestate la toate nivelurile personalității. Ca un fel de ciupercă greu de tratat, dacă nu imposibil, care se întinde pe tot corpul și afectează sistemul nervos, instaurând haosul. Printre alte efecte? Transformarea omului într-o ființă cu mii de ochi și mii de țepi, ca să poată vedea mai bine chiar acolo unde nu e nimic de văzut și să înțepe mai profund, adâncind cu atât mai mult ”rana”. Cel ”atins” de maladia aceasta începe să-și piardă încrederea în celălalt, pe măsură ce se vede pe sine din ce în ce mai mic și mai insignifiant. Orice gest se încarcă subit cu conotații stranii, amplificate de orice fel de reacție a celuilalt, indiferent dacă este de apărare sau de ignorare. Începe construcția unui proiect de dimensiuni uriașe, care capătă în consistență într-un ritm uluitor, putând depăși orice limite ale imaginației și ale logicii, pe care la un moment dat o va sfida. Revelația adevărului, fie că vine să confirme sau să infirme supozițiile, nu va mai putea salva nimic din vechea legătură, pervertită până la os de toate simptomele care au mușcat, în timp, din frumusețea ei. Oricum, relațiile se întrețin din ce în ce mai dificil, pentru că trăim în era Internetului, care face absolut totul posibil (ieri citeam un articol despre ”infidelitatea online”, se pare că se descoperă tot mai multe modalități de a crea suspiciuni chiar și pentru cei care nu le aveau, nu-i așa, știm cu toții că efectul unor asemenea știri poate fi și invers, în sensul de a oferi sursă de inspirație unora), deci cu atât mai mult avem toate șansele să le distrugem cu totul, punându-l cu intenție pe celălalt sub o lupă care îl defavorizează oricum și pe el, și pe noi.
Premisa e din start greșită, așa cred eu, și, ca de obicei, exprim un punct de vedere personal. Relațiile pe care le întemeiem, inclusiv dacă este vorba despre mariaj, nu sunt contracte de vânzare-cumpărare. Părinții nu își ”vând” copiii către partenerii lor, și nimeni nu devine stăpânul de drept al vreunui seamăn. O relație este un parteneriat bazat pe încredere și asumare a unor afinități care consacră acel sentiment puternic, iubirea, capabilă să conjuge și să niveleze (toate) contradicțiile, de aceea ea este considerată o ”coincidentia oppositorum”. Intrăm în aceste legături cu scopul de a ne completa cu celălalt, conștienți că în el se găsesc piesele noastre lipsă, și ar trebui să o facem cu maturitate, abia atunci când suntem cu adevărat pregătiți. E trist să descoperi pe parcurs lucruri care te dezamăgesc, te contrariază sau îți creează disconfort, dar mai trist este să construiești o colivie pentru partener, din care să îi dai drumul cât, cum și unde ai tu poftă. Sau un pat al lui Procust, în care să încercă mereu să-l înghesuiești sau să-i lungești corpul, după bunul tău plac. Oamenilor cărora li se ia libertatea o vor căuta cu atât mai multă patimă în altă parte, pentru că nu suntem născuți cu cătușe la picioare. Cred că unul dintre cele mai adevărate lucruri pe care l-am citit despre relații suna cam așa: ”Dacă iubești pe cineva, dă-i drumul să plece. Dacă va reveni, a fost al tău dintotdeauna. Dacă nu, n-a fost niciodată”. Numai egoismul și narcisismul ne face incapabili să vedem dincolo de noi, să acceptăm că nu suntem cei mai buni, cei mai frumoși sau cei mai inteligenți de pe planetă, ci unici în felul nostru. Ceea ce putem face eroic față de noi și față de partener este să devenim, în cuplu, cea mai bună versiune a noastră. Se poate să și eșuăm, până și Titanicul s-a scufundat, nu-i așa? Omul e o ființă perfectibilă, nu perfectă, așa că nu putem aplica niciun fel de grilă asupra celuilalt, ca să-l facem să corespundă propriilor noastre reprezentări. Putem să-l înțelegem, să-l sprijinim și să acceptăm limitele personale (ale fiecăruia dintre noi) și ale relației în sine. Fiecare individ are dreptul la intimitatea lui, iar zona trebuie să și-o stabilească singur, solidar cu partenerul căruia îi va respecta același drept. Boala aceasta de care probabil că v-ați dat seama între timp nu are ce căuta într-o relație, pentru că ea, oadată ce prinde teren propice, va deveni o plagă a relației însăși. Vă veți întreba: de ce se întâmplă, totuși, ca partenerii noștri să își găsească pe altcineva? Răspunsul e la voi, desigur, pentru că fiecare își cunoaște propria relație. Dar gelozia nu este o soluție. Descoperind un adevăr pe care l-ați presupus nu vă va face mai fericiți, ci doar mai satisfăcuri de calitățile voastre intuitive și detectivistice, asta după ce vă va fi măcinat pe de-a-ntregul orice resursă psihică și sufletească. Un om asupra căruia ați aruncat o dată blamul trădării e un om pe care, neînțelegând că nu l-ați avut în posesie deplină ca pe un sclav, l-ați pierdut definitiv. Totodată, omul pe care niciodată nu l-ați suspectat, nu va avea de ce să vă ”înșele” nici măcar încrederea, pentru că nu are nimic de ascuns, știindu-se liber. Unii sunt foarte liniștiți spionându-și partenerii în tot ceea ce fac, uneori până la limita depersonalizării, pentru că mi se pare mai mult decât indecent, de pildă, să cauți în telefonul celuilalt, oricâte suspiciuni ai avea. Deja ești într-un punct mort, iar ceea ce va urma nu va fi decât o sforțare de a-l ține lângă tine, de a prelua complet controlul asupra lui. Ar trebui să existe obiecte tabu (cum, de altfel, existau, de pildă geanta unei femei) de care partenerul/soțul/soția să nu fie tentat să se atingă. Și se poate, să știți! E un semn de respect pentru libertatea celuilalt. Iar dacă se întâmplă să discute cu cineva de sex opus, asta nu înseamnă că unul dintre parteneri ”are pe cineva”, nici că nu mai suntem valoroși, ci pur și simplu pentru că omul este o ființă socială care are dreptul să converseze și cu altcineva, pe orice fel de subiecte. Iar dacă va alege pe altcineva, e dreptul lui la fericire, pe care fie nu a găsit-o alături de tine, fie a epuizat-o, fie a confundat-o. Tragică este doar moartea, nu-i așa? În rest, totul în existența umană se desfășoară într-o continuă dinamică, sub imperiul unor legi, de multe ori greu de înțeles sau de acceptat. dar nu imposibil. Da, se poate să vi se pară exagerat, dar nu este numai părerea mea. Un om gelos este un om bolnav de sine, în primul rând, și gata să contamineze pe oricine îi stă în proximitate. Adevărata stimă de sine nu înseamnă că partenerul e constrâns să rămână lângă tine, ci își dorește să facă acest lucru pentru că se simte respectat. Vindecarea de gelozie însă, da, aceea înseamnă maturitate și noblețe.
Și încă ceva: iubirea e asemeni unui organism biologic, cu legi proprii de funcționare, cu termen de valabilitate care depinde de mulți factori exteriori. Printre ei, gelozia.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
