În altă zi se trezi spunîndu-şi nu mă voi mai împotrivi nimănui. Pesemne că se împotrivise foarte multora şi nu neapărat celor care i-ar fi vrut răul, de parcă ea ar fi avut vreun aparat de măsurat asta, nu, se împotrivise şi celor care o iubiseră, care o adoraseră, care îi ştergeau în fiecare zi statuia cu pielea celui mai tînăr şi delicat căprior sacrificat de un sobor de preotese despre care nimeni nu ştia nimic (o eşarfă muiată în lapte şi miere, în miresme proaspăt adunate într-un creuzet de aur bătut cu smaralde, diamante şi lapis lazuli şi o bucată de cărămidă şlefuită în formă de ou de privighetoare), nici măcar ea, Julia, pentru care se făptuise ritualul într-una din nopţile cînd steaua Venus se aliniase perfect cu stelele care-i guvernau ei planetele pasiunii.
În toate nopţile cu o asemenea potrivire astrală Julia se despuia pînă la piele şi călca în picioare laolaltă, fără discriminare, florile de fîn, urzicile şi ciulinii, cu braţele ridicate în sus a implorare şi urlînd „nu mă mai iubiţi atîta! nu mă mai iubiţi atîta!”. Pielea i se făcuse gălbui-maronie, ca ceara de albine şi mirosea la fel, greţos de insistent parfum, degeaba se freca în fiecare dimineaţă pînă la sînge cu un prosop gros de cînepă ţesut pe urzeală de fire de argint, că după ora zece începeau să sosească, unul cîte unul, oamenii care alcătuiau cohorta celor care o iubeau la nebunie şi-i simţeau mirosul perfect, cei care-i strigau numele vărsînd lacrimi de adoraţie, cei care-i aduceau ofrande pui de prepeliţă gătiţi în sos de portocale şi mango, păstrăvi afumaţi în cetină de brad alb şi pin la fum mic dar continuu, bucăţi uriaşe de sacîz cu care-i albeau dinţii, blocuri tronconice de piatră colorată furate din cetatea Sarmisegetuza cu care aveau de gînd să alcătuiască un uriaş mozaic cu chipul Juliei chiar acolo, în mijlocul poienii unde ea cerea, din cînd în cînd, îndurare.
Ridicată la rang de zeitate a poieniţei, sărutată pe buze, pe părul tot mai rar căci fiecare îi fura pe ascuns cîte un fir, doar unul, din claia odată roşcovană şi care-i cobora pînă aproape de genunchii rotunzi şi lucioşi ca merele ionatane, mîngîiată pe umeri şi pe sîni de mîini tremurînd de patimă, mîngîiată pe spinare, pe ceakre, pe tălpi şi pe buricele degetelor cu pămătufuri aerate ca aripile păsărilor din care fuseseră smulse cînd acestea îşi visau ultimele vise cuibărite în roua dimineţii, păuni ascunşi sub evantaiul rogvaiv al cozii, lebede albe şi mai ales nobile lebede negre care nu se dezvoltă bine decît în fosta Uniune Sovietică, pui de găină pestriţă cu puful rozaliu şi albastru veronez, fire gălbui din jurul ochilor bufniţei care îndrăznise într-o noapte să privească zeiţa săvîrşind ritualul: aşa era Julia.
Citiţi şi
Obsesia perfecțiunii – The American (Joika)
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
N-am avut niciodată în curte brad
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
