Voi fi cât se poate de subiectiv. „La monoparentalité c’est moi”. Am ales să vorbesc deschis despre acest „prag” al existenţei mele, cu gândul de a fi de folos celor aflaţi sau care s-au găsit cândva în această situaţie existenţială, din ce în ce mai mulţi, de altminteri. Cred că sunt suficient de înţelept pentru a privi această întâmplare a vieţii mele cu ochii unui personaj care nu priveşte înapoi cu mânie.
În anii comunismului, divorţul nu era pe placul partidului, mai ales când unul dintre părinţi ocupa o funcţie semnificativă în structura de stat. Cu toate acestea, ai mei au izbândit în pledoaria „pro domo” a desfacerii contractului social numit mariage. Aveam în jur de trei ani când s-a petrecut „evenimentul eliberator”. Evident, am rămas în custodia mamei, care avea să se recăsătorească undeva peste patru, cinci ani după această întâmplare, pentru a divorţa ulterior, prea târziu, de altfel. Pentru bătrânul meu, a fost mai simplu, el rezolvând această „afacere” încă din vremea primei căsnicii. Nu l-am revăzut decât cincisprezece ani mai târziu, când totul era deja pierdut pentru noi doi. Cel dintâi divorţ al mamei nu m-a afectat cu nimic. Nu am simţit deloc absenţa tatălui – criza aceasta avea să survină cu mult mai târziu, când împlinisem deja cincisprezece ani, dar nu ca un dor faţă de tatăl meu real, ci faţă de Ideea (platoniciană, aş spune) de Tată.
Am iubit-o extrem de mult pe mama. Cu siguranţă, iubirea mea era supraevaluată pentru că mama era, de facto, singurul meu părinte. Adeseori aveam coşmaruri în care mă luptam cu moartea mamei sau, în orice caz, cu o întâmplare nefericită care survenea în privinţa integrităţii sale fizice. De pildă, visam figuri de necunoscuţi, uneori de o anumită etnie, care căutau să îi ia viaţa. Îmi era teribil de frică, aceste vise aveau pentru mine un conţinut extrem de real, care se disipa cu greu chiar şi la minute bune după trezirea mea. Nu îi povesteam niciodată mamei despre aceste vise, posibil dintr-o maladie a superstiţiei de copil.
În copilărie, locuiam la o distanţă relativ minoră faţă de Bucureşti şi vizitam destul de des capitala. Port amintirea unei înserări, eu şi mama întorcându-ne cu trenul spre casă, ea dormind. Şi – o imagine care îmi şade şi astăzi în faţa pupilelor mele mărite de dor – eu privind cu încordare pieptul ei, care trebuia, da, acesta este cuvântul, trebuia să tresalte. Şi asta pentru ca eu să mă pot calma cu gândul că mama este în viaţă. Teama faţă de moartea mamei este o temă recurentă a copilăriei mele. Îmi explic acest lucru pentru că în conştiinţa mea se împlântase ideea că, pe acest pământ, eu am un singur părinte. Bunicii şi rudele erau la mare depărtare de noi, în acele vremuri doar scrisorile şi telefoanele lunare reuşeau să scadă din distanţa fizică şi emoţională care ne despărţea. Practic, pentru mine, bunicii existau numai în vacanţa de vară, iar rudele cu totul accidental.
Îmi iubeam mama, cu un fel de dragoste freudiană; mama care era cât se poate de frumoasă, şi asta nu o spun eu, ci o certifică toţi cei care au zărit-o măcar odată. Eram gelos, nu voiam ca ceilalţi să devină martorii absoluţi ai expunerii ei fizice. Cu toate acestea, peste vreo doi ani, am primit liniştit vestea faptului că mama se afla din nou în stare de cuplu. Nu eram fericit, dar nici gelos. Am „sărbătorit” chiar acest eveniment, la iniţiativa unui verişor, în casa bunicilor. Întâlnirea cu viitorul meu tată (de împrumut) a fost una plăcută, chiar impresionantă pentru copilul din mine: ţin minte, în bucătărie era lipită pe perete o bandă magnetică ce despărţea zidul în două, pentru a delimita culorile în care era zugrăvit, iar noul „tată” mă amuza teribil imitându-l pe răţoiul Donald, oridecâteori priveam spre banda de magnetofon. Pentru un adult acest amănunt poate părea insignificant, pueril, desigur, – dar a fost îndeajuns pentru ca puştiul care eram să fie cucerit de acest domn. Ştiu că prezenţa lui în casa mea mi-a devenit încă din acea seară familiară. M-a bucurat şi gestul lui de a se culca pe jos, pentru a face loc pe dormeze rudelor noastre. Şi, pentru a vă da seama cât de uşor se poate cuceri inima unui copil, această purtare plină de afectivitate şi amuzantă în acelaşi timp a lui m-a determinat pe mine, gelosul universal, să nu simt nicio părere de rău văzându-l, în anii ce au urmat, pe noul „tată” strecurându-se în cabina de baie în vreme ce mama se scălda…..
Peste vreo doi ani, în vremea în care eram mutaţi în alt oraş, s-a petrecut o întâmplare simplă: era sâmbătă, orele se terminau mai devreme, şi am venit spre casă dimpreună cu o colegă, în maşina tatălui ei. Întrucât eu era îndrăgostit de această colegă (eram în clasa a treia), am acceptat invitaţia de a merge cu ei la ţară, acest lucru tocmai când trebuia să cobor în faţa casei unde locuiam. A fost o după amiază de iarnă de vis – o fericire îndrăgostită cum nu aveam să mai trăiesc vreodată. După masă, tatăl colegei m-a adus acasă, a intrat cu mine în curte şi a cerut scuze „tatălui” meu pentru ca eu întârziasem. Un aspect minor pentru altcineva, mie mi-a rămas în nimte: tatăl fetei s-a adresat tatălui meu „de împrumut” cu apelativul „domnule Ţiglea”. Şi atunci am simţit o străfulgerare a gândului „ nu e tatăl meu”. Evident, numai în mintea mea. Dar gândul acesta m-a buversat; eram un copil fericit, îmi iubeam ambii părinţi cu care locuiam în casă, dar undeva în mine zăcea ascuns gândul deosebirii de genă….
Până în adolescenţă nu m-am gândit la tatăl meu natural. Nu a existat nici măcar o întrebare pe care mintea mea de copil să o adreseze mamei sau sinelui meu cu privire la Tata. Dorul de arhetipul „tată” a început odată cu neînţelegerile, tot mai grave şi sub forme dintre cele mai dramatice, din intimitatea căminului nostru. Când fractura din familia mea a devenit iremediabilă şi tumefiantă, gândul meu secret către tata s-a acutizat. Îl chemam în gândurile mele, îl invocam să vină să mă salveze sau măcar să mă „recunoscă” ca fiind al lui. Această recunoaştere o voi fi căutat-o, de altfel, până de curând. Toate acestea pentru a avea şi eu, pe acest pământ, un tată. Cu toate acestea, când tata s-a ivit, spre final de liceu, mi-am dat seama că era mult prea târziu pentru noi. În ciuda ajutorului acordat de el după facultate, eu fac parte dintre orfanii de tată ai acestei lumi.
Singurul meu act de curaj din liceu a fost acela de a-i fi despărţit pe cei doi parteneri ai unui joc care în niciun caz nu mai semăna cu un contract social-familial. La final de liceu, după un intermezzo de zece ani de zile, reveneam la matca monoparentallităţii. De altfel, eu am avut dintotdeauna un singur părinte.
În răstimpul liceului – vreme de război civil în familia mea – mi-am dat seama că nu voi avea niciodată copii. Nu mai spun că în mintea mea se cuibărise gândul, de fapt o dorinţă secretă, că voi muri înainte de a termina liceul. Numai în acest fel, credeam că sufletul meu va afla liniştea mult visată. Am învăţat foarte greu în cei patru ani de liceu. Mintea mea nu se putea concentra asupra studiului, fiind obsedată de „premoniţiile” certurilor de seară (folosesc cuvântul ceartă ca pe un eufemism). După ce a murit bunica mea, am încetat să mă mai rog. Zilele erau un dejà vu, serile mi se scurgeau sub teroarea certurilor şi alcoolului. Mi-am dat seama încă de atunci, dela cincisprezece ani, că ceea ce trăiam mă va urmări toată existenţa.
Monoparentalitatea este o traumă care nu dispare în mod real decât odată cu moartea fiinţei tale. Eşti şchiop spiritual şi sufleteşte. Se întâmplă destul de des să dormi cu pumnii încleştaţi, ca în nopţile din copilărie. Iar coşmarurile în care sunt evocate diverse scene ale certurilor apocaliptice din trecut – astfel i se par copilului divergenle expuse public de către adulţi – sunt şi ele prezente. Deopotrivă cu teama, resimţită de astă dată numai în vis. Maturizarea este tardivă, undeva după treizeci de ani, dacă ai şansa unui context care să te crească – dacă scrii, dacă îţi pui întrebări, dacă ai o cât de firavă înclinaţie către miticism, sau, pur şi simplu dacă gândeşti. Oricât de fericită va fi devenit viaţa, cel care a crescut cu un singur părinte va purta în sinele său o tristeţe – care nu poate fi înţeleasă decât de către cei de o seamă de destin cu el. Tristeţea de a nu fi avut o familie a copilăriei, de a nu fi trăit în preajma unui model masculin şi, mai ales, tristeţea de a fi fost martor la sfârtecarea de destin a fiinţei celei mai dragi pe care o poate avea un om pe acest pământ – mama. Tristeţea este un reziduu mărunt. Adesea, ea va fi condimentată cu revoltă, pesimism şi un dispreţ suveran faţă de natura umană, în special faţă de elementul masculin. De multe ori, deşi tânjeşte după iubire, cel care a trăit într-o familie monoparentală nu a avut de unde să dobândească acel echilibru interior, atât de necesar pentru a forma şi a dura propria familie. Ceea ce îl face să nu fie un ins „calificat” pentru o relaţie trainică; este foarte posibil ca tentativele sale de a forma un cuplu, o familie, să se risipească sub povara trecutului care-l bântuie: neîncredere în forţele proprii, absenţa dorinţei de a asuma o relaţie oficială, înclinaţia către o formă modernă de convieţuire, refuzul de a avea copii sau eşecul în a-i creşte.
Este o stare de fapt. Aşa cum unii se nasc fără o mână sau rămân cu un handicap fizic în urma unui accident, tot astfel cel crescut în sânul unei familii monoparentale sau în prezenţa unui părinte vitreg „adversativ” va purta în sinele său ascuns o durere imposibil de cauterizat şi o vulnerabilitate dificil de volatilizat prin procesul de maturizare. Pentru acest om, timpul nu este un „vindecător”, ci un „sporitor” al părerilor de rău.
Atunci când strig catalogul anilor mei, lipsesc cel puţin zece inşi. Oricât de mult încerc să umplu clasa, un lucru este clar: cei absenţi vor rămâne pierduţi până la finalul existenţei. Un sentiment pe care cei crescuţi în familii cu doi părinţi nu vor reuşi să îl înţeleagă niciodată, oricâtă străduinţă intelectuală ar depune.
Copilul este tatăl omului – purtăm cu noi, până la final, trupul neîmbrăţişat al copilăriei noastre.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
