Știu că se apropie 1 Martie și Ziua Femeii, dar astăzi voi scrie despre un bărbat. Și nu voi scrie despre El în termeni romanțioși, pentru că acest bărbat este un om special. Deși încadrat în grad de invaliditate fără niciun drept de muncă, deși are o pensie de aproximativ 600 de lei, acest bărbat își cere dreptul la muncă.
Este un domn talentat la scris, autor al blogului Dincolo de Nori, care suportă de ani buni diverse forme de cancere. Din cauza bolilor pe care a fost nevoit să le înfrunte, acest bărbat nu mai are dreptul să obțină niciun fel de venituri din muncă. Așa că a scris, pe blogul său, o scrisoare deschisă către Parlament și Guvernul României, în care cere dreptul de a obține venituri din muncă pe calculator, deși este pensionat pe caz de invaliditate.
Pledoaria sa o puteți citi aici.
Știm cu toții cum se va finaliza acest strigăt de disperare și deznădejde. Câteva like-uri pe Facebook, câteva comentarii, poate donații răzlețe și insuficiente. Nu va schimba nimeni o lege pentru un singur caz. Poate unii sunt deja iritați de încăpățânarea acestui bărbat, care se luptă nu doar cu boala, ci cu legislația. E nedrept să ai cancer, indiferent de vârstă. E nedrept să tragi lozul negru la loteria sănătății și apoi să înduri umilința unui trai sub-decent, a temerii că dacă muncești și obții venituri legale îți poți pierde pensia de boală.
Noi, femeile, știm ce înseamnă îngrijirea unui bolnav, iar unele dintre noi am îngrijit și bolnavi de cancer. Și bărbații bolnavi de cancer sunt ai noștri. Și bărbații cu venituri mici sunt ai noștri. Și bărbații vârstnici sunt ai noștri. Să nu ne lepădăm de ei precum Iuda, la asfințitul soarelui, uitându-ne cu jind după bărbați tineri, plini de bani, care conduc mașini puternice.
Cu siguranță, nu știți că ambii mei părinți au suferit de cancer și că au pierdut lupta cu boala. La momentul respectiv, i-am admirat pentru curajul lor. Acum îl admir pe Radu pentru logica neperturbată de boală cu care își susține pledoaria pentru dreptul la muncă. Niciun alt suferind de cancer nu a avut o asemenea idee, o asemenea inițiativă disperată, inutilă, dar strălucită.
Doamnelor și domnișoarelor, știu că așteptați mărțișoare și cadouri de la bărbații de care sunteți îndrăgostite. Știu că sunteți sătule de luptele proprii, de viața nedreaptă, de violența domestică, de bolile celor dragi, de iubiri neîmpărtășite. Dar mai știu că strigătul lui Radu nu va ajunge nicăieri pe calea pe care a ales-o. Guvernanții noștri sunt ocupați cu modificări legislative care nu înseamnă nimic pentru omul de rând, cu alegeri europarlamentare, cu dispute televizate, cu afaceri în stil mare. Nu vor citi rândurile unui bărbat suferind de cancer de gradul 4. Sau dacă le vor citi, nu vor răspunde. Sau dacă îi vor răspunde, o vor face prea târziu. Iar dincolo de răspunsul lor formulat în termeni oficiali, se va afla un funcționar public care contabilizează atent cuantumul de pensii de invaliditate, ajutoarele sociale pentru săracii prea deprimați pentru a munci, alocațiile pentru copii care nu pot fi majorate, bugetul care nu s-a aprobat din cauza luptelor politice, etc.
Ca și Radu, mi-am pierdut încrederea în ceilalți. Nu mai cred nici în oameni, nici în instituții. Mai am o singură speranță, și anume că femeile sunt un pic mai sufletiste și mai generoase. Că printre voi, se va găsi cineva care poate face ceva pentru acest om. Cineva care să-i ofere acestui bărbat dreptul de a munci, chiar dacă este sugrumat de un cancer la gât în stadiul IV.
Dura lex, sed lex, spune proverbul latin (legea e dură, dar e lege). Însă asta era pe vremea Romei Antice. Noi trăim în anul 2019, în țara numită România. România, țara protestelor violente, a nemulțumirilor de toate felurile, a mișcărilor civice care aduc un plus de publicitate celor care le inițiază. România vedetelor TV, România vloggerilor și a celor care o duc bine când te atacă pe tine.
Nu vrem să știm prin ce trece Radu, ce dureri suportă și cum nu se descurcă cu banii. Ne agasează vivacitatea cu care își susține drepturile, curajul cu care a scris, într-un mod decent, dar răspicat, că dorește să muncească chiar dacă boala îl țintuiește într-o viață de coșmar.
Dar, doamne dragi, acesta este un bărbat adevărat. Așa se făceau pe vremuri, acum aproape 52 de ani. Și când un bărbat adevărat are nevoie de ajutor, femeile adevărate ar trebui să-i fie alături.
Guest post by Ioana Sip
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
N-am primit niciodată flori de la un băiat…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
