Înainte de a se muta în service flat (un apartament mobilat, cu serviciile incluse în chirie, mai convenabil decât camera de hotel), bătrâna locuise în apropiere, pe aceeaşi stradă cu biserica, lângă un restaurant libanez. De la fereastra largă a livingului, obişnuia să privească în fiecare dimineaţă, când lua micul dejun, apele sumbre ale Mării Nordului, valurile sale albe, spumegânde, când se spărgeau de ţărm şi zborul pescăruşilor. Ţipetele lor înfometate îi erau la fel de dragi ca opus 100 al lui Schubert. Nu fusese măritată niciodată. Nimeni nu-i ştiuse vreun iubit. Trăise într-un apartament spaţios şi dusese o existenţă discretă. Timpul şi-l petrecuse în mare parte muncind.
(…)
– Jacqueline, unde ţi-e lejeria de pat? întrebă asistenta medicală într-o zi.
Golul din ochii bătrânei insinuă rătăcirea. Yvonne se încăpăţână şi puse întrebarea din nou, pe un ton care nu lăsă loc de eschivă:
– În martie, ţi-a cumpărat Lynette două lenjerii noi. Le-ai dat la spălat sau le-ai făcut cadou cuiva?
Jacqueline privi mută, prin geam, norii groşi, cenuşii, ce nu lăsau să se întrevadă niciun petic curat de cer. Întoarse scaunul cu rotile în aşa fel încât să nu o mai vadă pe asistentă.
Ce are Yvonne de-a face cu lenjeriile ei? Sau cu ce şi cui dăruieşte? Ea poate dormi şi pe salteaua patului. O să dea tot, aşa cum a dat şi vestele de iarnă, puloverele, cizmele, feţele de masă şi ceştile de cafea din ceramică albastră de Delft – dar din dar se face rai. Îşi va păstra doar câteva CD-uri cu Bach, Mozart, Schubert şi Rachmaninov şi cărţile preferate. Nu le mai citea, dar îi plăcea să le privească cotoarele colorate pe rafturi. Iar Lynette… cine era Lynette, mă rog, să o tot certe? Doar nu era soră-sa stăpână pe averea sa. Iar ea nu era copil să o tot dădăcească! Cu lucrurile şi banii ei, face ce vrea. Dar scorpia de Lynette îi urmăreşte acum orice mişcare pe contul bancar. Proastă a fost că a împuternicit-o! Cineva trebuia însă să-i plăteasctă facturile. Cum vede soră-sa că dispar mai mult de două sute de euro, cum se trezeşte cu piaza rea la uşă. Şi apoi, ea e sora mai mare, nu Lynette! Ea a avut mereu ultimul şi cel mai greu cuvânt de spus în familie. Şi acum, izmenita asta vine să-i ţină ei teoria chibritului şi să-i facă ordine în viaţă: nu mai cheltui banii, nu mai da tot din casă, ia medicamentele la timp, stai acasă când trebuie să te vadă asistentele şi personalul de îngrijire, bla-bla-bla… Auzi la ea! De ce e, până la urmă, aşa de îngrijorată? Nu există absolut niciun norişor ce adumbreşte cerul senin. Iar Vincent, frate-su, mereu îi atrage atenţia că nu e sărbătoare în fiecare zi. Nu-i convine că merge la cel mai bun restaurant din oraş – invidiosul! Măcar la restaurant e tratată ca o prinţesă. La bacşişurile grase pe care le lasă, e instalată la cea mai bună masă, dusă şi adusă la şi de la baie – „domnişoară” i se spune. Şi ce altceva să facă cu pensia ei de directoare? Să facă cadouri nu are voie, să mănânce bine iar nu-i e permis… Când i-a dat telefon lui Vincent să-i spună că vrea şi ea să meargă patru-cinci zile la Paris cu el şi Irina, nevastă-sa, au dat amândoi din colţ în colţ. Nici că au mai deschis vreodată discuţia. Toţi o ocolesc. Degeaba i-a tot sunat o bună bucată de vreme şi a pus-o pe Claudine să le scrie scrisori. Cu chiu, cu vai, a mai primit câte o invitaţie la cină. Să faci bine o viaţă şi să constaţi că ai devenit un soi de piatră de moară!… Nici Petya, care o lua la ea şi câte cinci zile, nu se mai dă în vânt să o cheme. Această venetică nerecunoscătoare! Nişte ingraţi cu toţii! Să curgă şampania la Goldfish şi să sfârâie beefsteak-ul! Fiecare cu micile lui plăceri. Iar pomana cea mai sigură e cea pe care ţi-o dai tu cu mâna ta.
– Nu mai am lenjerie ? se întrebă Jacqueline nedumerită. Se îndreptă încetişor spre comodă. Acolo ştie că îşi ţine lenjeria. Îşi lăsă bastonul pe scaunul alăturat. Se sprijini de comodă, îndoi cu dificultate genunchiul sănătos şi dădu să deschidă o uşă. Nu reuşi. Indică cu arătătorul mâinii stângi:
– Lenjerie, spuse abia auzit.
Yvonne deschise uşa de lemn. În loc de lenjerie, găsi o pereche de chiloţi încă umezi, cu un pamper umflat de urină în ei. Asistenta se uită consternată la bătrână.
– Iar ai făcut pe tine!
– Nu-i adevărat, rosti bătrâna cuvintele răspicat, cu ciudă. Apoi se retrase din nou în muţenie, cu o privire de câine bătut.
– Jacqueline!… ridică tonul asistenta medicală.
Yvonne ar fi vrut să o certe. A o suta oară i-ar fi spus aceleaşi lucruri: că dacă mai face pe ea, dacă nu se lasă spălată, îngrijită, trebuie să se mute la casa de bătrâni. Că nu se mai poate descurca singură în serviceflat. Îşi dădu seama însă că Jacqueline – era clar de ceva vreme –înţelegea puţin. În plus, uita aproape tot ce i se spunea. Asistenta ştia din experienţă că bătrâna avea impresia că toţi în jurul său uneltesc împotriva ei. În capul lui Jacqueline, ideile se strangulau unele pe altele şi femeia cădea tot mai mult pradă unei logici anapoda ce anula realitatea sau o întorcea cu susul în jos. „Femeia asta enervantă spune că am Alzheimer. Dar e absolut neadevărat!” spune Jacqueline plină de ură, în cuvinte trunchiate şi suferinde, odată, după ce ieşise pe uşa cabinetului neurologului, după consultaţie. De recunoscut îi recunoştea încă pe cei mai mulţi apropiaţi, chiar dacă nu le mai ştia numele. Devenise însă insensibilă la anecdotele cu care familia şi prietenii ei buni încercau să o ţină lângă ei, să o facă părtaşă la viaţă. Era acolo şi nu era – universul ei interior se golise de orice emoţie. Nici bucatele alese, singurele care o mai puteau consola şi pentru care bătrâna bătea restaurantele din oraş, nu reuşeau să-i izgonească apatia. Indiferenţa aceasta soră cu moartea o locuia în întregime şi Yvonne încerca să-şi dea seama din rarele fragmente de luciditate cât din fiinţa lui Jacqueline mai era ancorată la realitate şi când. În momentele de limpezime, asistenta medicală o regăsea pe femeia mândră de odinioară şi îi simţea jena de rătăcirile intense şi dese ale celeilalte Jacqueline – Jacqueline cea micită de boală. Erau momentele în care, cu ultimele rămăşite de coerenţă, octogenara promitea că va respecta orarul personalului ce venea să o îngrijească şi care des pleca de la uşa sa cu coada între picioare căci Jacqueline mai mult nu era decât era acasă.
Se uită la ea cu milă. Apoi întoarse capul spre fotografia din bibliotecă: o femeie matură, frumoasă, cu ochi albaştri, limpezi şi mină severă zâmbea plină de încredere din mijlocul unui grup de tinere vesele. Studentele mele, îi mărturisi odată Jacqueline. Ochii asistentei se umeziră.
Ce ajungem! suspină Yvonne, cu un dosar în mână. Prin faţa ochilor îi trece încă o scenă grobiană, de cu numai două săptămâni în urmă: Jacqueline cu pantalonii pe vine, în spatele unei maşini parcate în faţa imobilului, făcându-şi nevoile pe jos. Nici măcar nu tresări când o văzu uitându-se la ea. Yvonne se ruşină. Jacqueline nu. Asistenta îi ridică pantalonii şi o conduse la apartament. Abătută. Demenţa şterge orice urmă de ruşine. Asistenta îşi trece o mână peste ochi ca să stingă coşmarul. Într-un carusel de imagini, revede chipul înciudat al octogenarei în timp ce priveşte înfrântă spre chiloţii uzi, ascunşi în comodă. Asistenta înțelese că nu culpabilitatea o bântuie, ci doar necazul de a fi fost descoperită. Yvonne cântăreşte cu tristeţe ignominia situaţiei. Îşi aminteşte de apartamentul lui Jacqueline: gresia e la fel de soioasă şi plină de pete ca şi cămaşa pe care bătrâna o poartă. Uşile dulapului din bucătărie sunt pline de urme slinoase de degete. În baie, hârtia igienică e desfăcută de pe sul – o ghirlandă tristă la o sărbătoare grotescă – şi toate lucrurile sunt în neorânduială. Pe masa din bucătărie câteva plicuri nedesfăcute aşteaptă să fie aruncate. Jacqueline nu mai vrea să le citească; până şi pe cele cu facturi le aruncase – toate până la unul. Iar când Marianne îi făcuse observaţii se trezise cu îmbrânceală. Oare boala asta mârşavă sfidează bunul simţ sau femeia asta e o brută dintotdeauna? se întrebase atunci asistenta de serviciu. Dar, după ştiinţa neurologului, agresivitatea e o consecinţă a tratamentului.
Cu cine să te mai cerţi? Bătrâna se agaţă din toate puterile de locuinţa sa. Serviceflat-ul îi asigura încă independenţa. Autonomia fusese modus-ul ei videndi. Nimeni nu-i spusese ce să facă şi ce să nu facă. Trăise ca un pescăruş liber. Acum, redusă de boală la o făptură neputincioasă, încerca să păstreze nevătămată ultima redută – locuinţa în care încă mai era un om liber. Să plece la casa de bătrâni era pentru ea sfarşitul absolut. Jacqueline ştia asta. Yvonne ştia asta. Familia ştia asta. Şi pentru această libertate ducea o luptă aprigă. Minciunile îi erau necesare. Să se prefacă că înţelege şi îşi aminteşte tot îi erau necesare. Şi totuşi acest moment ingrat se apropia. Familia ştia asta. Yvonne ştia asta. Şi Jacqueline ştia asta.
Yvonne simte cum furia îi urcă din maţe şi o strangulează. „Decât să ajung aşa, mai bine mor”. Îşi dă însă seama de frivolitatea gândului. Doar vede în fiecare zi cum mai toţi bătrânii se agaţă de viaţă şi luptă să o lungească cât mai mult.
– Jacqueline, e timpul să mergi la casa de bătrâni.
Yvonne se imaginează rostind răspicat sentinţa definitivă. Se observă întorcându-se milităreşte pe călcâie, grăbindu-se spre lift. Gândul o frige. Simte cum moare pe dinăuntru.
Jacqueline nu va scoate niciun cuvânt. Dar Yvonne îi aude deja ţipătul de pescăruş în primejdie:
Nu mă duc!
Nu mă duc!
Nu mă duc!
(Povestirea face parte din volumul în neerlandeză ‘Mijmeringen en kleine troost’ – Contemplații și un pic de consolare, 2022) și e pentru prima oară publicat în limba română.)
***
Nicoleta Beraru a debutat editorial în 2018 cu volumul de eseuri şi povestiri pentru adulţi Ardei iuți. Povestiri la imperfect. În 2019 publică romanul Luluţa şi Petrişor sau povestea cuiburilor părăsite, care s-a aflat pe lista de preselecţii a Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franţa, şi pe locul 2 la concursul literar „Distincţii Cartea Anului 2019”, Dublin.
2020: coautor – volumul colectiv de proză Diaspora ’20.
2020: coautor – volum colectiv de proză Nuanţe de piper şi ciocolată. (SIONO Editura)
2021: coautor – volum Români – Români belgieni – Români europeni
2022: a publicat, la SIONO Editura, romanul Regăsirea.
Și tu poți scrie pe Catchy!
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Trăiți ca și cum ziua de mâine nu mai vine!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.