Pentru “poezia sa, izvorând din fondul tradiției grecești și punând în lumină, cu puternică senzualitate și o intelingență lucidă, lupta unui om modern pentru libertate și activitate creatoare “, Juriul Nobel se decide să îi acorde marea distincție în 1979 lui Odysseas Elytis (n. 2 noiembrie 1911, Heraklion, Creta – d. 18 martie 1996, Atena), scriitorul grec a cărui operă însumează peste 30 de volume de versuri, proză și eseuri, precum și traduceri, mai ales din lirica antică.
Opera sa poetică, denumită de el ”o metafizică a soarelui”, a devenit, grație sonorității sale incantatorii, foarte cunoscută în patria natală, mai ales textele puse pe muzică de Mikis Theodorakis, ajungând să pună bazele unui fel de gospel modern.
Înzestrat cu o conștiință artistică extraordinară, Elytis și-a declarat tranșant scopul estetic: „Iată de ce scriu. Pentru că poezia începe de acolo de unde ultimul cuvânt nu-l are moartea.” După cum spunea Lawrence Durell, «Poeziile sale sunt creaţii care invocă spiritul etern al lumii greceşti, acela care de secole a locuit, continuă să locuiască şi să magnetizeze conştiinţa europeană cu continue referiri la un ideal de perfecţiune care, ca simplă posibilitate, persistă de altfel până în zilele noastre.»
Sursă foto: tumblr.com
Elena
Cu primul strop de ploaie a fost ucisă vara
S-au umezit cuvintele care dădeau lumină stelelor
Cuvinte cu o singură destinaţie: Tu!
Spre cine vom întinde mâinile acum când timpul
nu ţine seama de noi
Spre cine vom întoarce privirile acum când
liniile îndepărtate au naufragiat în nori
Acum când s-au închis pleoapele tale peste
priveliştile noastre
Şi suntem – de parcă bezna a trecut prin noi –
singuri pustii de singuri
încercuiţi de imaginile morţii tale
Cu fruntea- fereastră veghem suferinţa
cea nouă
Nu-i moartea care ne va doborî cât timp
Tu exişti
cât timp există-n altă parte un vânt pentru a continua
până la capăt
Să te-nveşmânte de apropape cum te-nveşmântă de departe
speranţa noastră
Cât timp există-n altă parte
Câmpia verde pentru visul tău solar
Pentru a depune mărturie
Nu-i moartea pe care o vom înfrunta
Ci doar întâiul strop al unei ploi de toamnă
Un sentiment confuz
Aburul pământului umed în sufletele noastre
care încet-încet se depărtează
Şi când nu-i mâna ta-n mâinile noastre
Şi când nu-i sângele nostru-n venele visului tău
Lumina pe cerul deschis
Şi muzica-n adâncul nostru, o, melancolică
Trecătoare cât vom mai fi pe lume
Aerul umed e ceasul toamnei de adio
Reazemul amar al braţului căzut în amintire
Care apare când noaptea înaintează pentru a ne despărţi
de lumină
În spatele ferestrei care priveşte spre mâhnire
Care nu vede nimic
Pentru că de pe acum a devenit muzică mister flacără
Bătaie a pendulei în zid
Pentru că de pe acum a devenit
Poezie vers cu alt vers ecou paralel
cu ploaia lacrimi şi cuvinte
Cuvinte nu asemenea celorlalte însă şi acestea cu o singură
destinaţie: Tu!
(traducere de Ion Pop în colaborare cu Ecaterina Sismanoglu şi Dimos Rendis-Ravanis)
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
