La 37 de ani am făcut o schimbare în viața mea, schimbare ce m-a adus în pragul nebuniei. Eu fac parte din categoria de oameni obsedați de muncă sau, mai bine zis, dependenți de muncă. Cum spuneam, hotărârea mea de atunci a încălcat toate principiile mele de viată, toate convingerile mele. Înainte să sări, zic eu, e bine și „trebuie” să o gândeşti bine, să o întorci pe toate părțile, să vezi avantaje şi dezavantaje, să faci un plan de rezervă etc. Control freak, ar spune unii, am spus-o și eu, dar un pic mai târziu în viață.
În fine, m-am mutat în Italia. Ce frumoasă e Italia! Eu cu meseria mea, sigur îmi voi găsi să lucrez acolo. Meseria mea e una care migrează foarte mult în ultimul timp. Datorită cui? Ar fi prea multe de spus. Ajunsă în Italia, după euforia schimbării, lauda de sine, cum, eu cu atâtea tabuuri, cu atâtea blocaje, am făcut ceva atât de curajos, am început să mă trezesc încet, încet la realitate. Nu v-am spus, dar eu nu știam absolut nimic despre Italia, despre legislația și opţiunile mele în legătură cu munca mea, eram sigură că totul se va rezolva cum se rezolvă în țări precum Anglia, Germania, unde te așteaptă cu braţele deschise şi sunt de acord să vorbească ei în locul tău, numai să te duci.
Mai rău e că nu știam nici limba. Da, italiana seamănă foarte mult cu româna, dar numai văzută din română în italiană, dacă o iei din italiană ȋn română te îneci. Dar eu, ca o femeie inteligentă ce sunt, m-am dus pregătită cu cărți de limba italiană, cu CD-uri, că doar se învață ușor. Şi aşa, un an din viaţa mea a trecut învățând italiana, trimițând actele pentru recunoașterea studiilor, înscrierea în toate societățile, de care depindea chiar posibilitatea de a găsi un loc de muncă. De ce un an? Pentru că în Italia s-a inventat expresia Dolce far niente. Am deraiat un pic de la esenţa acestei scrieri, pentru că schimbarea nu a fost de loc, a fost schimbarea de percepție, schimbarea ce a avut loc în mine. Cine sunt eu fără munca mea? Doamne, cine sunt eu, cu ce mă mănânc, de unde mă apuc? Mai ştiu să fac şi altceva în afară de muncă? Unde e sufletul, ce este în sufletul meu?
Aveam zile întregi când stăteam şi nu-mi venea să cred cât de puţin m-am ocupat în existenţa mea de mine. De ce este această prăpastie mai ales între străini? Pentru că acolo ești tu cu tine şi tu cu tine te duci să te prezinţi, tu cu tine vorbeşti pentru tine. Aveam impresia că toţi se uită la mine şi văd până în adâncuri cât de defectă sunt, câte frici și ziduri am de trecut. Acum, după cinci ani, nu pot spune că sunt perfect adaptată, dar sunt mai lucidă și mai conectată la mine decât am fost vreodată.
Guest post by Bianca Both
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Prostia omenească și prostia românească
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
