Cheful e aproape de final. Au mai rămas doar opt tipi adunaţi în jurul unei mese rotunde. Cel botezat ieri doarme de mult la sânul mă-sii, fără să aibă habar ce i s-a întâmplat. De fapt, mai toţi cei care au fost la petrecere dorm deja duşi prin paturile lor. Mi-i imaginez în aşternuturi calde şi confortabile, dezmierdându-se în braţele Zânei Somnului.
Eu stau cu căştile pe urechi şi aleg melodii. Petrecerea a intrat în faza aceea decadentă, în care se râde din orice şi se reactivează amintiri dintre cele mai vechi. Se vorbeşte strigat, aproape orice propoziţie începe cu „Băăă!” Pălinca de Sălaj, păstrată special pentru eveniment, are un rol determinant în acest after-party. Sunt aproape convins că cei opt nu vor mai pleca niciodată de aici.
Intrăm în a 12 oră de chef. De la masa rotundă aflată în capătul îndepărtat al somptuoasei săli, se ridică un ins. O porneşte curajos printre mese şi, într-un final, ajunge la ringul de dans. Îl traversează şi ajunge la mine. Mă roagă să-i caut o melodie. „O ştii pe aia? Când te-am cunoscut, Cristina… E cântată de o femeie… Nu ştiu cum o cheamă.” Versurile îi ies amestecate cu damf de pălincă. Da, cred că ştiu la ce cântec se referă. Peste puţin timp, vocea Mariei Răducanu irupe printre coloanele romane ale sălii goale:
Când te-am cunoscut, Cristina, Aveai părul frumos rău. Şi-o floare de măr Şedea bine-n păr.Ajuns între timp la masă, tipul îmi mulţumeşte cu degetul mare ridicat, ca un fotbalist care a primit o pasă perfectă, dar a şutat mingea în tribune. „Băăăă, ascultaţi cântecul ăsta!” le comandă apoi tovarăşilor. Unul sau doi ciulesc urechile, ceilalţi continuă pălăvrăgeala. Piesa se termină, începe alta. Un alt chefliu mă vizitează. Pare entuziasmat: „Nu te supăra, melodia aia de mai înainte… Aia cu Cristina… Îi gen-ni-a-lă!!! Ge-ni-a-lă!!! Cine o cântă? Poţi să o mai pui o dată? Te rog!” Şi cântecul se rostogoleşte din nou către inimile publicului făcut praf şi pulbere:
Când se lasă seara Peste Bucureşti, Eu mă uit la fete, Dar văd că nu eşti.Treptat, atenţia cavalerilor mesei rotunde se focusează pe cântec. Îi învaţă versurile şi le place tot mai mult. „Încă o datăăăăăă”, mi se strigă din depărtări. Iar Maria Răducanu o zice din nou. La a cincea difuzare se cântă deja în cor. Nu mai apuc să pun alte melodii. Cristina rulează în buclă. Ar merge bine şi un Mărgineanu după asta, cred că le-ar plăcea. Dar nu se poate. Maria Răducanu a monopolizat petrecerea.
După a opta difuzare consecutivă, cel care mai devreme definise melodia drept „ge-ni-a-lă” se avântă din nou printre mese până la mine. În ciuda faptului că e supra-cherchelit, este zâmbitor şi foarte politicos:
– Iartă-ne că te-am tot stresat cu melodia asta…
– Nici o problemă. Mă bucur că vă place.
– … dar îi ge-ni-a-lă!
– Da, da.
– Auzi, dacă te-aş ruga să mai pui o dată Cristina, te-ar deranja cu ceva?
– Măi… ce să zic, îi răspund cu un zâmbet amar. Exact aşa o cheamă pe fata de care m-am depărţit acum două zile. Deci, de ce m-ar deranja?
Zâmbeşte reţinut şi se scuză oarecum jenat. Cu o privire plină de compasiune, mă consolează cu o atingere pe umăr şi pleacă. Drumul de întoarcere către masă îi este acompaniat de aceleaşi versuri devenite între timp nemuritoare:
Când ne-am despărţit, Cristina, Aveai părul frumos rău, Dar floarea de măr Ţi-a căzut din păr.Iar melodia a mai mers o dată. Şi încă o dată. Până când, într-un final mult prea târziu, Cristina s-a despărţit de noi toţi.
Citiţi şi
Maneaua și imperativul categoric kantian
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
