Când știi că locul în care ești e chiar locul unde ar trebui să fii? Când știi că ceea ce faci îs chiar lucrurile pe care ar trebui să le faci? Când știi că oamenii pe care-i vezi, zilnic sau aproape zilnic, oamenii care fac parte din viața ta, ar trebui chiar să facă parte din viața ta? Când știi că ai luat-o pe drumul tău, nu spun drumul cel bun pentru că deja lucrurile s-ar complica, spun doar „drumul tău”, când știi că ești pe drumul tău? Că te-ai urcat în trenul care trebuie, că nu cel dinainte era de fapt cel bun sau că, poate, cel care urma să vină era „acela” și că prea te-ai grăbit? Când știi că-ți trăiești viața proprie și că nu o trăiești pe-a altora? Dacă e posibil asta.
Orice s-ar spune despre ele și oricât ar fi de puse în gând sau cu voce tare, genul ăsta de întrebări cred că mulți dintre noi le au în minte. Unii sunt conștienți de ele, vorbesc despre ele, despre îndoieli și visuri, despre alegeri și greșeli, despre certitudini, iar în cazul altora transpar prin aproape toate lucrurile mici și mari pe care le fac zilnic. E aproape sigur că toate astea ne însoțesc, cred, pe tot parcursul vieții. Și că în toate e vorba de sens, mai mult decât de senzație, de sentiment, e vorba ca măcar o parte din viața noastră să aibă sens. Știm deja la un moment dat că atât senzațiile, cât și sentimentele, chiar dacă acestea din urmă uneori sunt de durată sau ar trebui să fie, că toate trec, pare incredibil cum toate trec, cum ce ai simțit cândva, într-un an dinainte, într-o zi, nu mai există, și din motivul ăsta aș spune că mai degrabă am avea nevoie de sens, care, sper, pentru că nu mi-am dat seama încă, să mai aibă ceva pe lângă senzații și sentimente.
Nici măcar n-are importanță dacă e unul important în ochii celorlalți, el trebuie să fie al nostru, să coincidă cu viața noastră interioară, să-l putem folosi ca alifie atunci când ne doare vreo bubă, să ne liniștească ca valeriana, să ne bucure ca… orice ne bucură pe fiecare din când în când.
Cândva, dacă aș fi citit ce scriu eu aici, m-aș fi strâmbat, aș fi dat și eu ochii peste cap și-aș fi zis că-s platitudini de doi lei. Uneori încă mai fac asta, dar de multe ori în ultimul timp parcă nu-mi mai vine s-o fac. Pentru că văd în jurul meu, pentru că văd la mine din ce în ce mai mult, că lipsa de sens și toate relele ei sunt la fel de reale precum un virus, nu? Nu-l vedem, n-o vedem, nu-l credem și n-o credem, există un fel de agnostici sau atei și pentru lucrurile astea.
alessandro sicioldr – oracolul
Cunosc pe cineva, și sunt sigură că mulți au cunoștință de-un astfel de om, care a realizat în viață cam tot ce și-a propus. Are o familie, despre care spune că-i mulțumit, are o carieră, despre care se declară la fel de mulțumit, a construit o casă, a plantat mai mulți pomi, chiar, și copii la fel. Și pentru toate a muncit mult, nu mă îndoiesc nicio clipă, bine, poate au fost și câteva oportunități care i-au făcut vânt, însă în mare a muncit pentru toate. Și ce? Pentru ce? Nu-l întreb pe el pentru că s-ar supăra, nu-l întreb nici pe Dumnezeu pentru că nu mi-ar răspunde, dar mă întreb continuu pe mine: pentru ce toate astea, dacă nu se bucură de nimic? Pentru că se vede, se simte, și nu-i vorba de nici un transfer din partea mea, văd la el zădărnicia în plinătatea ei. În toate gesturile mărunte, în privire, în alegeri, în rutină, în tot.
Și atunci revin la întrebările de fundal, acelea de la început. Mereu revin la ele, de fapt e greșit să spun că revin la ele pentru că ele îs de fundal, cum a zis, îs mereu și mereu acolo, ca zgomotul străzii, de exemplu, care chiar și în plină noapte, atunci când nu mai circulă vreo mașină, parcă încă îl mai poți auzi sau parcă asfaltul încă mai vibrează sub picioarele tale.
Când știi că nu ești decât un ambalaj sau o pungă de unică folosință sau o sticlă de plastic goală purtate de vânt? Când știi că nu ești mai mult decât chiștocul pe care-l arunci pe geam, mai mult decât alcoolul pe care-l bagi în tine zilnic, mai mult decât lucrurile inutile pe care le cumperi, mai mult decât oamenii de care te folosești, când știi că ești mai mult decât piatra care se rostogolește a lui Spinoza? Care, spunea cineva, se credea liberă pe când ea doar se dădea de-a dura.
Pe Simona o găsiți și aici.
Toate articolele, aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mein Trump. De unde vine fascismul portocaliu
Să mă prezint, sunt fosta soție a lui Petru (cutia cu surprize)
Cum am ajuns să înghițim cele mai scandaloase minciuni, cele mai tâmpite intrigi și conspirații
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
