Mă leg de tine, pământule, că eu voi fi a lui, și a nimănui altuia. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea, și cum îți sunt ție razele, așa va fi trupul lui mie. Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci îmi este drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupra-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minți, maica mea…” și de la capăt: „Mă leg de tine, pământule…”
… când simt că sunt pe-aproape să-mi pierd mințile, repet întruna cuvintele Maitreyiei, căci nu întâmplător m-am trezit cu ele în gând după ce ne-am văzut ultima dată, eu venind de la facultate, de la cursul de Istoria artei, tu așteptând taxiul în Rajendra Place, cu o figură atât de serioasă încât m-ai făcut să râd. Probabil că îți atrăsese atenția sari-ul meu roșu cu mâneci largi, aurii, știind că miresele poartă mătase roșie, sau te frapase faptul că eram desculță, așa cum nu găseai că e normal pentru o tânără dintr-o castă mai răsărită, și cu studii pe deasupra… M-am făcut că nu te observ, ca să-ți fac în ciudă, și muream de curiozitate să văd dacă într-adevăr mă zăriseși sau pur și simplu te-ai uitat distrat în aceeași direcție, și prin urmare, dacă urma să vii după mine sau să mă ignori. După felul în care începuse să tremure carnea pe mine și mi se aburise mintea, după roșeața care îmi cuprindea tot mai mult obrajii și căldura care mă inunda s-ar fi putut crede că m-ai simțit în preajmă și ai fi făcut cumva să-mi atragi atenția, să mă strigi în vreun fel sau să mă atingi ușor pe umăr, ivit pe neașteptate în spatele meu. Dar tu erai întotdeauna omul surprizelor și abia în apropierea casei ți-am simțit mâna încolăcindu-mi mijlocul… noroc că apucasem să mă răcoresc, iar în amurgul de teracotă mi se estompaseră toate culorile care m-ar fi putut da de gol… am zâmbit instantaneu, cu toată gura, gest pe care nu l-am mai putut în nici un fel cenzura. Dacă era după mine, ți-aș fi sărit în brațe și te-aș fi strâns atât de tare încât ai fi uitat de toată rușinea și de toate convențiile, și te-aș fi sărutat până n-ai mai fi avut aer să respiri și putere să mai pleci din preajma mea… te-aș fi topit în mine pentru totdeauna și te-aș fi scos din lume și din tine însuți… dar a trebuit să păstrez aparențele și să te visez așa cum m-ai iubit nebun în fericita Noapte a lui Shiva, în timp ce trupul meu își răscolea fierbinte mările, până dimineața…
Niciodată nu puteam să înțeleg cum puteai fi atât de serios câteodată, iar când eram împreună să fii cu totul alt om, de parcă ne-am fi cunoscut la începutul lumii, atunci când s-au ciocnit astrele și s-a despărțit pământul de ape, iar Brahma se năștea din floarea sa de lotus… de fapt, așa mă și simțeam: niciun sentiment straniu, nici măcar la prima întâlnire, ci senzația aceea de căldură plăcută, de familiaritate și de intimă consonanță pe care ți-o dau ființele cu care altădată ai fost aceeași plămadă și numai viața asta a făcut astfel încât să fiți siliți să găsiți orice mijloc de a vă regăsi, de a reface acel totem – jumătate alb, jumătate negru – pe care zeii îl poartă la gât și de a cunoaște numai așa starea aceea de absolută puritate despre care citeam în cursurile de filozofie. De poezie absolută și de muzică sacră, a sferelor, așa cum le așezase în univers Creatorul…
„Mă leg de tine, pământule…”… visam să-ți fac copii cu pielea de fildeș alb ca a ta și ochi albaștri de dincolo de lume și să se lumineze casa cinci zile de Diwali, să le spui povești cu Lakshmi si Ganesh, așa cum numai tu știai s-o faci, inventând mici detalii spumoase, ca, de dincolo de vitraliile sufrageriei, să-mi dai de înțeles că numai eu exist pentru tine și altcineva nu mai are loc, pentru că nu mai exista nicio fisură ca să mai poată respira cineva între noi. Iar noaptea să ne prindă obosiți, dar încă plini de pasiune până la lacrimi, să-mi săruți cu ochii și cu sufletul gleznele și să descoperi, prefăcându-te mirat ca de fiecare dată, dar trădat de-un zâmbet de copil cu inima de aur, ascuns între arabescurile tatuajului cu henna, mesajul meu de fiecare zi: jab tak hai jaan – जब तक है जान. Să-mi spui numele întruna, ca auzindu-ți vocea să te doresc și mai mult, cu fiecare secundă de înmiite ori mai mult, până la epuizare, să adormim apoi ținându-ne de mână, iar eu să stau nemișcată și să-ți ascult răsuflarea liniștită, până când Ușas, divina fiică a lui Dyaus Pitar își va plimba caleașca aurită deasupra tenebrelor, strălucitoare și puternică.
Și Rama să vegheze asupra noastră, așa cum o făcuse de la începutul lumii asupra tuturor îndrăgostiților care s-au regăsit, rând pe rând, rupând lanțul samsarei cu seva mereu perpetuată a dragostei lor imortale. Să mă găsească Yamaraja în brațele tale și să nu mă poată rupe din tine până n-oi muri de tot, de tot, de tot…
Sursă foto: tumblr.com
„Mă leg de tine, pământule…”… la ora asta târzie, îmi revin durerile de cap, mai sinistru ca niciodată, știu că oamenilor le e îngăduit de la zei să viseze și să se caute, să se perpelească și să ardă la nesfârșit ca niște torțe vii, pe dinăuntru, să întindă mâna spre fantasma celuilalt și să nu găsească decât pulberea rece a amintirilor, încremenite în răni străvechi, de la prima întrupare… și cu cât e suferința mai mare și mai neîmblânzită, cu atât mai fericită regăsirea dincolo de lumina oarbă a zilelor… Și nu, nu-ți face reproșuri, nu-i nimic greșit cu dragostea noastră, pur și simplu noi suntem de vină că o lăsăm să moară, pentru că nu suntem obișnuiți cu Frumusețea și cu Poezia, iubirea asta pur și simplu ne depășește puterea de înțelegere, ne orbește lumina ei, ne îngenunchează catifeaua amintirilor ei și ne zdrobește oasele unul câte unul dorul de celălalt… cum să reziști să nu te doară ochii de atâta frumusețe? Și cum să rămâi om? Între noi și iubirea noastră, numai noi suntem de vină – am născut-o din carnea și din sângele nostru, ne-am contopit în ea toate dorințele și toate credințele, a crescut sub ochii noștri și am sfârșit prin a ne pierde în ea, disipați în aceeași substanță… dematerializați, eterici, agonizând în zilele ei cu nopțile noastre, în inima ei cu golul din noi, până când ne-a devorat cu totul… Creatura și-a înghițit Demiurgul și s-a coborât în Infern, dar nu i-a mai ieșit reîntruparea… Nu aplaudați, vă rog!
„Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minți, maica mea…” repet întruna, când simt că sunt pe-aproape să-mi pierd mințile… și de la capăt: „Mă leg de tine, pământule…”…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
