Câte dintre voi țin în arhiva de messenger detalii picante dintr-un flirt sau o fostă relație? Sau în Inbox niște mesaje despre care v-ar fi jenă să le împărtășiți cu mama, de exemplu? Și câți vă accesați aceste căsuțe poștale virtuale de la computerul de serviciu?
Hai, că rămâne între noi. Voiam doar să avem un punct comun de plecare. Eu, una, întotdeauna am avut libertatea de a accesa și de la serviciu emailul personal, messengerul și alte mijloace virtuale de comunicare. Dar nu mi-a trecut prin cap că informațiile pe care le scriu sau le stochez eu acolo ar putea să ajungă și pe ecranele altora decât ale destinatarilor.
Și totuși, asta se întâmplă de ani de zile, în cel puțin jumătate dintre firmele din România. În lume procentul e chiar mai mare. Șefii noștri pot să afle oricând, cu un soft special conceput, tot ce facem noi pe computerul de serviciu. Fie că e vorba de documente oficiale, conversații private sau starea recoltelor noastre de pe Facebook.
Știu, acum o să vă gândiți repede cum să vă îmbunătățiți parolele, ca să fie mai greu de spart. Nu vă osteniți, softurile respective nici nu au nevoie să vă ghicească parolele. Ele pot să vadă efectiv ce taste apăsați. E ca și cum în relația voastră cu cineva aveți impresia că nu se poate intra decât pe ușa de la care sunteți siguri că dețineți în exclusivitate cheile. Ei bine, un soft de supraveghere a angajaților intră pe fereastă în relația voastră, așa că nu are nevoie de nicio cheie.
Nu aveți nimic de ascuns? Mai gândiți-vă…
Acum, jumătate dintre voi vor fi revoltați, iar cealaltă jumătate va adopta poziția „ei și ce, nu am nimic de ascuns!”. Să începem cu fataliștii. Teoretic nu avem nimic de ascuns, dacă am trăi într-un glob de sticlă. Aici îi excludem pe cei care postează la fiecare jumătate de oră pe Facebook că suferă de flatulențe cronice. Despre ăia chiar se știe cam orice. Dar hai să ne imaginăm că un tip mișto, familist, un bărbat după care suspină în taină unele colege, ar frecventa în mod constant de la job site-uri de dating pentru gay. Nu e ilegal, doar că omul, familist cum spuneam, poate n-ar vrea să se știe că are și alte gusturi în materie de sex. Mai mult, dacă are și o poziție înaltă în ierarhia firmei, și orientarea lui sexuală nu cadrează, tipul își poate pierde job-ul. Veți spune, ca și șefii lui, că așa îi trebuie, pentru că în loc să muncească, pierdea vremea pe site-urile alea de la computerul companiei. Poate că așa e, dar câți dintre voi, domnilor, nu tratați computerul de serviciu ca pe acel safety box în care vă țineți „valorile” departe de ochii soției sau iubitei? Exact.
Și acum să revenim la revoltați. Aveți tot dreptul să fiți așa, problema e că în România nu prea aveți unde vă plânge, cu succes. Legea românească privind protecția datelor – 677/2011 – spune că supravegherea angajaților este ilegală dacă se face pe ascuns, fără înștiințarea și acceptul acestora. Mai mult, fiecare angajator care folosește un astfel de soft de supraveghere este obligat de aceeași lege să notifice și Autoritatea Națională pentru Supravegherea Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP).
Ei, pe cât de lungă e denumirea autorității, pe atât de alambicată e situația în domeniul protecției datelor. Practic nimeni nu a notificat vreodată această autoritate că are de gând să-și supravegheze angajații, după cum niciun angajat nu i s-a plâns că e hărțuit de patronul care-l spionează. Deși, cum spuneam, cazuri sunt de ani de zile, de ambele laturi ale afacerii.
Ca multe alte „autorități” de la noi, și ANSPDCP-ul trăiește în propria iluzie, cu ideea că dacă nimeni nu i-a notificat, fenomenul nu există.
Patronul are dreptate, dar până la un punct
Cazuri de angajați hărțuiți sau șantajați de șefi cu informații aflate din interceptarea emailurilor sunt destule și în România, dar ele rămân la stadiul de folclor. Pentru că oamenii nu se plâng, fie de teamă, fie din lipsă de probe, fie descurajați de birocrația care nu le garantează victoria. Cazurile ajunse în instanță, la fel, pot fi numărate pe degetele de la o mână.
Desigur, există și reversul medaliei. Angajatorii sunt îndreptățiți câteodată să-și suspecteze lucrătorii și să-i supravegheze. Se știe că nu suntem cea mai corectă națiune, iar furtul din avutul altuia a fost întotdeauna o tentație mai mare decât salariul. Însă, fiecare tabără ar trebui să știe că lucrurile se pot derula și legal, nu numai din umbră.
Ca să fie sigur că nu e furat, iar productivitatea nu are de suferit de pe urma Internetului la liber, orice patron are posibilitate legală să implementeze un soft de monitorizare, informându-și angajații. Un regulament intern al firmei, în care să li se aducă la cunoștință angajaților ce au și ce nu au voie să facă în sistemul informatic al firmei ar fi de asemenea un instrument util de lucru și pentru angajat, și pentru patron. În felul ăsta angajatul își reprimă tentația de a-și dezvălui pe Internet intimități de care nu vrea să afle mama sau soția, iar șeful este și el scutit de tentația de a trage cu ochiul în emailul subalternului, știind că tot ce găsește acolo e doar o corespondență de serviciu.
Dacă nu v-am lămurit și simțiți nevoia să aflați mai multe, citiți un articol amplu pe tema asta, pe care l-am documentat în ultimele șase luni în România, Serbia, Marea Britanie și Germania. Deși ați fi tentați să credeți că numai nouă ni se poate întâmpla asta, o să aflați din articol că legislația e la fel de ambiguă în toată Europa. Diferența e dată doar de gradul de conștientizare și de civism al locuitorilor. Găsiți articolul aici. Și nu uitați, dacă vi se pare că șeful știe lucruri despre voi pe care nici mama nu le știe, înseamnă că are un ochi ațintit și asupra computerului vostru. Dacă nu aveți dispoziția necesară să-l târâți în instanță sau pe la poliție, autocenzurați-vă la serviciu.
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Seexul după 40 de ani sau despre sfârșitul cumințeniei
Ai fi flatată sau ofensată dacă ai afla ce face înainte de întâlnirea cu tine?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
