Am trăit o vreme printre bebeluși cu handicapuri dintre cele mai grele, niște îngeri amărâți și fără cunoștință de starea lor. Șfâșietoare dureri în inimi de părinți, admirabilă compasiunea și profesionalismul corpului medical din spitalul Brompton din Londra, extraordinar de bine organizat sistemul pentru a oferi un minimum de confort în situații dintre cele mai disperate – de la posibilitatea de-a locui într-o cameră pe același etaj cu secția pentru părinții care voiau să fie permanent lângă copiii lor în spital, până la asigurarea sprijinului după externare, ce consta în asistente în trei schimburi, aparat de oxigen, medicamente și oricare ar mai fi fost nevoile specifice.
Erau copilași cu varii handicapuri, vizibile. Unii, dependenți de butelia de oxigen, erau scoși la plimbare cu tuburi subțiri care treceau pe după urechi și se uneau deasupra gurii pentru a le asigura surplusul necesar plămânașilor insuficient dezvoltați. Aveai la dispoziție cel mult două ore, că atât era independența asigurată de rezervorul îmbrăcat într-o husă frumoasă, atașat de landou. Unde voiam să ajung e faptul că nimeni, dar nimeni nu se zgâia la copil. La fel cum nu se uita nici compătimitor, nici curios, la niciun om care avea o dizabilitate vizibilă, de la respirat, la mers. Cât despre defecte de genul boli de pile incurabile, asimetrii naturale ori cicatrici dobândite, și ele erau la fel de “ignorate”. Ceea ce mi s-a părut un mare semn de civilizație. Să nu sporești stânjeneala celui care deja are de luptat cu o boală ori cu urmele unui accident este dovada unui caracter frumos clădit, iar ei, de mici copii, sunt învățați să accepte, să nu discrimineze, să nu ironizeze, să nu izoleze, să fie atenți și grijulii.
Și acum, mă tem că poate nu vom face față supraviețuitorilor incendiului atunci când se vor întoarce, marcați deopotrivă psihic și fizic, printre noi. Pentru cei care-i iubesc, oricum vor fi neschimbați. Dar pentru ceilalți pot fi o “curiozitate”. Vor avea de luptat cu propria imagine până se vor accepta așa cum au ajuns, poate chiar nu se vor bucura că trăiesc așa cum vor arăta la început. Îi așteaptă o lungă perioadă de readaptare în lume. Să-i primim bine, oricând i-am întâlni. Poate un zâmbet care să le dea curaj e cel mai potrivit. Abia schițat. Chiar și dintr-o privire fugară.
UPDATE 21 noiembrie: Când se vor întoarce printre noi e posibil să nu-și mai dorească să rămână
A 58-a victimă a incendiului din 30 octombrie de la clubul Colectiv a fost Andreea Ștefan (28 de ani). Cu arsuri pe 50% din corp, menținută în comă indusă de la început, timp în care i s-au făcut mai multe transplanturi de piele, a fost transferată mai târziu la o clinică din Germania. Starea ei era stabilă, prognosticul nu mai era atât de rezervat, astfel că medicii au luat decizia de a o trezi. Vă spuneam mai sus că în ziua când se vor întoarce printre noi va trebui să-i reflectăm blând, așa cum oglinda n-o va face. Ei, bine, Andreea n-a rezistat să se vadă cum arăta după accident. 45 de minute de agonie, de refuz organic de-a mai trăi așa. S-a luat decizia de-a o reintroduce în inconșiența comei controlate, dar Andreea n-a mai răspuns. Atât de mare e șocul…
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Nimic în afară de ochii blânzi, prea timizi, nu-l deosebea de restul clasei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
