La prima oră m-a impresionat o postare a unei mămici.
„Timp de o săptămână, mulți din prietenii mei s-au lăudat cu notele mari de la Bac obținute de unii membri din familia lor. Îi felicit pe toți. Este cu adevărat o mare realizare că unul dintre ai tăi să se poată laudă cu un rezultat deosebit.
Eu mă voi laudă cu un 6,53. Veți spune că este o notă mică. Ei bine, aflați că pentru fiul meu este o notă imensă. Iar pentru mine este o fericire enormă că a fost în măsură să îl obțină ! De ce ? Pentru că fiul meu a fost autist și este în totalitate recuperat. Iar această medie nu a fost obținută oriunde ci la profilul mate-info, adică la profilul la care se face cea mai grea matematică.
Realizarea lui nu se datorează în nici un caz sistemului. Pot spune că este o minune de la Dumnezeu. La ea au contribuit profesorii lui, care au înțeles din primul an problema cu care se confruntă. Pe atunci autismul i se transformase într-o formă de ADHD.”
Știu cum este să fii în caruselul ăsta al senzațiilor de după un examen, fie că este de admitere la o clasă de gimnaziu mai specială, că e pentru intrarea la liceu, ori finalul reprezentat de bacalaureat. Am trecut prin toate din postura de părinte și înțeleg, de pe treapta pe care sunt, ce anume înseamnă asta.
De ce am spus „de pe treapta pe care sunt”?
Pentru că mă refer la copiii mei (la cel mare în special, care deja a trecut prin toate etapele) și la cum a priceput el sistemul educațional din care a făcut parte. În România, până a terminat liceul, și în Marea Britanie, acolo unde a urmat cursurile academice.
Spun asta pentru că Dumnezeu mi-a dat în grijă doi copii sănătoși, da!, sănătoși, pentru că uitându-mă în jurul meu e un mare noroc să crești copii sănătoși.
Doamna care m-a impresionat prin destăinuirile ei a trebuit să facă față unei mari provocări: aceea de a educa în România un copil diagnosticat cu autism. Nu ar fi reprezentat o așa mare problemă dacă ar fi trăit într-o țară normală, dar la noi acest lucru este aproape imposibil de rezolvat.
Nu vreau să mai înșir cauzele pentru care și unui copil sănătos îi este greu să răzbată prin școala de stat românească, pentru că ele se știu și le-am enumerat de atâtea ori că… pur și simplu mi-a ajuns, nici nu-mi pot închipui la ce cazne au fost supuși părinții acestui copil, care, BRAVO LUI!, a luat bacalaureatul.
Nota nu mai contează, ci toate datele care au dus la acest rezultat măreț.
Mă bucur că a avut tăria de a se destăinui.
Însă nu înțeleg un lucru: de ce trebuie ca rezultate examenelor să fie afișate cu lux de amănunte când se poate opta pentru a da un răspuns simplu și clar: admis ori respins.
Mă uitam la modul în care se dau rezultatele la universitățile de afară și acolo nu se afișează nici pe garduri, nici pe internet, ci se trimit pe mail-ul personal.
Dacă vrei, spui mai departe, dacă nu, nu!
De ce nu se poate și la noi la fel? N-ar fi mai bine pentru toată lumea, și mai ales pentru elevi?
Sursă foto: dreamstime.com
În rest, e august și suntem învăluiți de o atmosferă letargică, poate și determinată de vremea asta pe care nimeni nu o înțelege și explică. Până la plecarea la mare, continuăm să păstrăm, în termeni mai lejeri, programul obișnuit. Băiatul meu are 12 ani și jumătate și, chiar dacă e vacanță, nu s-a desprins de tot de învățătură.
Se citește la ora la care se dorește, se scrie – cu măsură – tot așa, la ce este cheful mai mare, se fac planuri pentru plecările de acasă. Am revenit la limba germană, acolo unde în ciuda eforturilor, rezultatele încă nu se arată. E percepută greșit și asta se datorează și celei de la catedră care nu a reușit să ridice o barieră. Startul a fost greșit, atunci când în clasa a III-a s-a pornit, la școală, cu studiul a două limbi străine. La opționalul existent a fost un părinte care a făcut mare vâlvă, profesor fiind și el, și în loc de trei ore de engleză (2 din programă + opționalul) s-a ales germana. Din pricina unor împrejurări nefavorabile, doamna profesoară s-a îmbolnăvit apoi a suferit un accident, a lipsit mult de la școală, iar locul a fost ținut de învățătoare care a lucrat cu copiii ce a știut ea, nu limba engleză și nici germană. La clasa a VI-a, s-a schimbat profesorul dar nici acesta nu a reușit prea multe. E drept că aici, în zona Sucevei, limba germană nu are un istoric prea bun, predându-se ani de zile limba franceză, la care s-a renunțat în ultima perioadă fără a ști de ce.
Dacă la engleză a existat o afinitate și un ajutor sporit acasă, la germană nu a fost la fel. Anul trecut am optat pentru o susținere mai mare a acestei limbi străine și am apelat la o profesoară care să învețe cu copilul. E o doamnă care lucrează cu el cu multă seriozitate, limba de legătură fiind engleza și nu româna. Întâlnirile au loc pe Skype, o dată pe săptămână, însă nu e suficient doar asta. Așa că am încercat și eu, care nu am studiat nici o oră de germană, să ajut cât pot. Am printat materialele pe care le-am primit, am achiziționat dicționarele cele mai bune și am fost un susținător constant.
Și uite că acum, în plină vară, se citește și se traduce în germană, în familie. Cu ajutor, mai poticnit, dar cu o dorință de a mai înainta puțin. A pus semn unde nu am reușit să rezolvăm, urmând a o întreba pe doamna atunci când se vor întâlni. Cred că va fi de ajutor chiar și numai lectura și traducerea, pentru că va avea ocazia să mai îmbogățească vocabularul. Pentru mine e foarte greu, dar nu las să se vadă acest lucru, pentru că știu ce mult contează susținătorul.
În rest e bine, de-am fi sănătoși.
Vă ocupați de limbile străine în vacanță? Lucrează cei mici, citesc, ori le lasă în așteptare?
Guest post by Ioana Dana Oniciuc
Pe Dana o puteți găsi și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
