Septembrie song…. Sau octombrie, oricum, un vals nostalgic… Puțini ar putea spune pe nerăsuflate care sunt piesele esențiale compuse de Johnny Răducanu, cele care au schimbat lumea și care au făcut ca jazz-ul să respire românește. Dar tot puțini sunt cei care nu-și amintesc cu admirație muzica lui, executată cu acuratețe de bijutier, sau cei care nu zâmbesc acum, gândind la sinceritatea lui dezarmantă, aproape brutală. Fără umor și fără spontaneitate oricum nu iese nimic atunci când vine vorba de artă. Cu atât mai puțin dacă ne referim la jazz. Dacă nu e spontan, nu mai e jazz, glumea Johnny Răducanu, un tip care-și înghesuia mesajele în marginile subțiri ale unor cuvinte, pentru a rămâne întotdeauna dincolo de ele, în libertate. “Să nu credeţi că înaintea morţii m-au apucat găinăriile. Sunt în perfecte facultăţi mintale. Ţineţi minte că toţi artiştii care au ceva de spus au încontinuu – indiferent că şi-o exprimă sau nu – obsesia fu*utului. Vorbitul meu e doar o formă de libertate”, spunea el. Cei care-l iubeau l-au lăsat singur în ultima vreme. Oricum – a spus-o mereu – a avut dintotdeauna ca profesie singurătatea.
El este cel care a făcut jazz-ul să respire românește
“Cred în Duke Ellington, în John Coltrane şi în Louis Armstrong. În jazz, Armstrong e Beethoven”, spunea maestrul Răducanu, un artist care suferea puțin văzând că lumea din jur iubește ignoranța, dar care și-a urmat cu încăpățânare un crez, deși ar fi avut și alte veleități, de gangster să zicem, de mare cuceritor sau de aventurier. O vreme și-a dus harul cu modestie, deși avea în jur câțiva prieteni care să-i răscolească vanitatea, de la Nichita Stănescu și Andrei Pleșu, la Nicolae Manolescu sau Ion Caramitru. Îngâmfarea l-a încercat, avea să admită, abia la bătrânețe, după ce i se spusese de o mie de ori că este cel mai bun contrabassist de jazz din Europa, iar, mai apoi, că este un pianist desăvârșit. Performanțele sale sunt, de fapt, multe, ni le amintim abia acum. “Mister Jazz of Romania”, cum l-a numit jurnalistul şi muzicianul Leonard Feather, era din 1987 membru de onoare al Academiei Louis Armstrong din New Orleans.
În România, a fost decorat pentru merite – un succes pe care-l trata destul de pragmatic: “Iliescu mi-a dat o decoraţie şi m-a făcut cavaler. L-am întrebat la ureche în timpul ceremoniei la ce e bun ordinul ăla. „Păi, când o să mori, o să se tragă trei salve de tun.” „Mă cac pe ele de salve!”, i-am răspuns”. “Johhny Răducanu a făcut parte din generația de aur a jazz-ului, alături de alte nume mari, Dan Mândrilă, Ștefan Berindei – și ei, la rândul lor, ne-au părsit”, spune acum jazzmanul cu care Johny cânta foarte des “la patru mâini“, Harry Tavitian. La patru mâini sau la două bărbi – glumea Răducanu, amintind că pe vremea în care au început toate acestea, barba lui era albă, iar cea a lui Harry – neagră tuci.
“După generația fraților Berindei, care au fost pionierii jazz-ului românesc în anii ‘20-‘30, a urmat generația lui Johnny, anii ‘60-‘70. Au creat școala națională de jazz, o școală românească. Datorită lor putem vorbi astăzi de un jazz care respira românește”, spune Harry Tavitian. Prea multă istorie nu era oricum, atunci. În comunism se simțeau ceva influențe din școala sovietică și cehă de jazz dar, treptat, s-a creat un fel de jazz românesc al cărui tartor era el. Așa îi plăcea să spună, precizând că temele sale sunt românești și că oricum cântă doar muzica pe care o compune.
“Johnny a contribuit la nașterea jazz-ului de aici, prin compozițiile lui, care sunt esențiale. Să ne gândim la piese precum Țăndărică, Jocul Țambalelor, Cântecul Oltului… Probabil generația mea va încerca să ducă totul mai departe”, spune Tavitian.
Mesajele celor care și-l amintesc cu drag pe Johhny Răducanu umplu deja spațiile publice de întâlnire: L-am văzut la un ultim concert în vara asta, între amici, la Artmark. Era la pian și-a avut puterea să facă un solo improvizat, care m-a uluit. La sfârșit, pentru că lumea, de căldură, părea cam toropită, l-a apostrofat în glumă pe unul dintre ascultători, de la o masă din apropierea lui: “Măi băiete, tu nu realizezi, ai să poți să spui peste ceva vreme că m-ai văzut în viață, la unul dintre ultimele mele concerte!”. Am râs cu toții. A râs și el. Dar mai puțin decât noi. Miss you already, Johnny! –. Până la urmă, asta înseamnă prietenia, așa cum Johnny Răducanu însuși o spunea, “e un moment în care transferi bucurie în celălalt”. În rest, tot el spunea, rămânem singuri.
O pensie de o sută de euro
Probabil că talentul lui Johnny Răducanu merita o soartă mai bună, spun cei care-și amintesc că maestrul avea o pensie puțin peste patru milioane. “Vreo 20 de ani, am avut cartea de muncă la Electrecord, iar în 1990 am fost scos la pensie ca … portar. Mi-au spus cei de la “Personal” să tac din gură şi să spun mersi că îmi dă şi atât. Dar, recunosc, a fost alegerea mea. Prietenii mei din New York mi-au tot spus să rămân în State, să nu stau cu o pensie de 100 de euro, iar eu am ales să mă întorc de fiecare dată în ţara mea”, spunea Johnny Răducanu. Renunțase la toate, așa spunea, că are puține patimi, și oricum n-ar fi rămas într-o Americă total străină, era “țara lor”, iar el trebuia să se întoarcă acolo unde-i era locul și să înfrunte, poate chiar să ghideze, o turmă confuză rămasă așa după ce comuniștii au distrus o nație. Văzuse asta cu ochii lui, doar era născut în 1931. Simțea românește și chiar dacă n-ar fi fost așa, oricum îi promisese tatălui său că nu va părasi vreodată țara. “Așa m-a învățat el; aici sunt mormintele fraților mei și trebuie să rămân lângă ei”, spunea maestrul.
Avea ca meserie singurătatea
S-a născut în Brăila oraș cosmopolit, policrom. Etnia romă n-a respins-o niciodată, deși în interviuri vorbea despre asta cu ceva mai multă băgare de seamă decât am face-o noi acum. “Strabunicii mei purtau fesuri pe cap și vorbeau turcește. Așa cum port si eu. Probabil am și sânge de evreu. Se poate să mă trag și din țigani. Ce știu sigur este că am un amestec de sânge fabricat pe meleag românesc”. În biografiile sale lucrurile sunt spuse mai fără dubii: Johnny Răducanu s-a născut într-o familie de romi cu o tradiţie muzicală de peste trei sute de ani, de pe timpul lăutarului Petre Creţu Solcanu. De altfel, Johnny era un apelativ de rezonanță americană, inventat așa, doar pentru ca iubea la nebunie muzica din patria jazz-ului. Altminteri numele de botez era Răducanu Crețu. Un om care a mers singur de-a lungul a 50 de ani de muzică, așa cum avea să se definească până în ultima clipă și așa cum a spus-o cândva pe larg, în cartea sa… “Singurătatea, meseria mea”. Sufletul pereche avea să și-l găsească doar în iubire, deși iubirea însăși nu s-a dovedit soluția, așa cum povestea cu vreo cinci ani în urmă, la lansarea cărții: “În afara de pian și de garsoniera asta, n-am pe nimeni și nimic. Singur sunt de când mă știu. M-am însurat în ’62, am divorțat în ’70, când Geta, nevasta-mea a zis: “auzi, eu vreau să ne despărțim”. De atunci, nu e zi de la Dumnezeu în care să nu vorbim. Importantă e legătura sufletească dintre noi. Și gagica are 80 de ani, e mai mare cu opt ani ca mine. La fel și cu Tudorița, în care eu am investit o viață. A fost între noi un amor nebun timp de 15 ani. Decent însă! Ai auzit vreun scandal, vreo șicană? Să nu mă-ntrebi acum dacă am mai fost la curve, că nu am mai fost demult”.
A cerut discreție pe patul de moarte
Ce-ar mai fi de spus… câte ceva despre moarte, poate. Johnny Răducanu s-a stins la vârsta de 79 de ani, în locuința lui din București. Și-a petrecut ultimii ani prin spitale. Suferea de diabet, făcea dializă și simțea asta ca pe un atac la libertatea personală. Părea un câine în lesă și se zmucea să scape. Restul detaliilor sunt pur tehnice și sună, parcă, mult prea sec: coordonatorul SMURD Bucureşti, Bogdan Opriţa, a declarat că un echipaj medical a fost solicitat luni, în jurul orei 10.00, la locuinţa din Capitală a lui Johnny Răducanu. Echipajul SMURD a constatat că Johnny Răducanu a suferit un stop cardio-respirator şi a început manevrele de resuscitare, însă fără rezultat, la ora 11.00 fiind declarat decesul. Familia lui Johnny Răducanu doreşte discreţie în privinţa ceremoniilor de înmormântare a muzicianului, întrucât artistul a cerut acest lucru pe patul de moarte.
Și un duet inedit cu… Andrei Pleșu! 🙂
Citiţi şi
Gulliver în țara afinităților peiorative
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
