Erau o familie normală. Atât de normală, încât nu aveau nimic deosebit. Oameni politicoşi, adunaţi în jurul unei mese politicoase de Crăciun, cu glume politicoase, cu poveşti normale, oameni cu familii normale, o normalitate atât de normală, că devenea subiect de banc. Evident, un banc pe care nu ai fi putut să-l spui niciodată la masa de Crăciun fără să superi iremediabil pe cineva. Ostilitatea se ascundea frumos după zâmbete şi furia, după glume banale, la care râdeai din politeţe, normal. Câte unul se mai îmbăta puţin, nu rău, şi mai ridica tonul, ceea ce devenea un subiect de poveste până la Crăciunul viitor.
Ea nu aveam o familie a ei. Erau toţi ori morţi, ori prea departe ca să îi vadă mai des de o dată la trei ani. Venea de niciunde. Era acolo, o piesă, cineva care contribuia la întregirea tabloului. Îi confundau numele des. E drept, avea un nume banal, uşor de confundat. Nu prea ştiau ce lucrează. E drept, nu avea un job într-o mare corporaţie, nu avea colegi despre care să povestească, nu i se întâmplau lucruri spectaculoase la serviciu. Ce facea ea era ciudat, atât de ciudat, încât nu era cazul să încadrezi ce făcea într-o meserie serioasă despre care să poţi povesti ceva. Nu câştiga foarte mulţi bani. Nu era săracă, dar nici sclipitor de bogată, încât să poată ieşi cu ceva în evidenţă. Aşa că nu ieşea cu nimic în faţa lor. Era acolo. Simpatică, drăguţă, uneori frumuşică, o pată de culoare fără prea mare însemnătate.
Era o piesă dintr-un puzzle. Ciudat e că vezi o piesă dintr-un puzzle doar când ea îşi face de cap şi hotărăşte aşa, de capul ei, să dispară pe undeva. Atunci cineva spune… „mă, de aici lipseşte o piesă”. N-o să zică nimeni… „a, daaaa… e piesa aia cu un colţ de frunză şi un capăt de rochie pe ea”. Nu cred că are cineva habar de asta. Pe bune, e doar o piesă, ea nu există în lipsa întregului, nu are un rost de una singură şi nicio însemnătate anume. Dacă găseşti o piesă prin casă, nu prea ai ce face cu ea. Ori îi găseşti jocul de care aparţine, ori o arunci cu un sentiment de disconfort. E ceva ce ştii că sigur foloseşte la ceva şi că, într-o zi, o s-o cauţi, dar azi aşa, de una singură, nu foloseşte la nimic şi te mai şi înfurie cu prezenţa ei inutilă şi faptul că-ţi dă de lucru…
Nici despre ea nu a vorbit nimeni decât în momentul în care a hotărât să dispară. Un divorţ banal, fără urlete, fără drame, fără uşi trântite. N-a ştiut nimeni nimic pentru că nimeni nu a încercat să întrebe ceva. Dispariţia însă a devenit deodată vizibilă. Un subiect ce a tulburat adânc normalitatea. O dispariţie vizibilă, o gaură în firescul familiei. O gaură care îi călca pe nervi. În plus, habar nu aveau ce să facă acum cu ea. Să o arunce, să o păstreze, să dea cu pietre, să accepte că nu a fost o persoană chiar aşa rea… E enervant când cineva vrea deodată să fie altceva decât ceea ce ne am obişnuit să fie. E frustrant, e ciudat şi toate astea se transformă într-o furie imensă pe care o aruncăm în capul celui care a provocat asta. O furie a apelor tulburate, o furie a propriei neputinţe de a accepta pe celălalt altfel decât ai nevoie să fie.
Nici atunci nu au întrebat-o pe ea nimic. Cine ar întreba o piesă de puzzle de ce naiba s-a ascuns undeva sub covor şi ce-o fi apucat-o. E pur şi simplu o piesă rea, care nu a făcut altceva decât să atace perfecţiunea jocului. Era aşa frumos totul şi ar fi în continuare frumos dacă ea, piesa, nu ar fi cerut să fie altceva decât o piesă.
E doar o poveste a ceea ce nu e văzut în prezenţă şi devine vizibil în absenţă. E doar o poveste banală a unei existenţe anoste care devine deodată dureros de „cineva”.
Pe Cătălina o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
