Mi-a traversat obsesiv gândurile o conversație pe care mi-am apropiat-o indiscret într-o cafenea londoneză cu aer berlinez și cafea turcească la nisip. La masa de alături, un cuplu frumos până în măduva oaselor, aproximativ 45 ani, eleganță neostentativă. Nu mi-ar fi atras atenția conversația lor dacă nu ar fi fost, de fapt, o non-conversatie.
O anti-conversație, aproape. Un schimb de muțenie care mi-a paralizat lingurița în ceașca de cafea de teamă să nu fac vreun zgomot. Ei, se pare, detestau orice zgomot. Sau orice zgomot produs de celălalt. Și-au mâncat cheesecake-urile schimbând două grimase, într-un plictis care se propaga în cafenea cu viteza sunetului. Au plecat în muțenie, cu muțenia lor cu tot. El i-a pus trenciul pe umeri şi i-a ținut ușa, ea nu i-a mulțumit și nu a schițat vreun surogat de zambet. Mi-am promis atunci că nu voi mai trage cu urechea la muțeniile altora. Și că nicodata nu îmi voi îngădui să fiu într-o relație care imită tacerea. M-am tot întrebat: ce ne spunem când nu ne spunem? Și dacă ne spunem, de ce nu o facem articulând, rotunjind cuvintele?
Puține relații încep cu logoree, cu un schimb năucitor de cuvinte, fraze, calambururi. Cele mai multe încep cu o muțenie. Muțenia privirii, a ghicitului, a cuvintelor vag rostite. Ne vedem înainte de a (ne) vorbi. Apoi urmează, probabil, logoreea. Ne dezbrăcăm de idei, amintiri, revelații, frustrări într-un striptease intelectual și afectiv. Nu mai păstrăm nici măcar pălăria, nici fardul de obraz, nici detaliile tabu despre noi. Primim, ca într-un troc post-modernist, o cantitate identică sau măcar similară de detalii despre celălalt. Plonjăm în halucinaţia rozalie a unei relaţii logoreice.
Vreau să cred că există și muţenii non-terifiante. Sunt momentele în care fiecare dintre noi, ca Faust, coboară în adâncul lui, acolo unde nimeni nu coboară de bunăvoie. Ai nevoie de cineva care să îţi ghideze pașii. Şi să tacă în timpul acestui pelerinaj. Ori sunt clipele în care orice conversaţie e doar un quod erat demonstrandum. Nu mai spui nimic pentru că totul a fost deja spus.
Exerciţiu de masochism: imaginaţi-vă că vă treziţi într-o cafenea tranşând cu lingurița muţenia proaspăt instalată între voi. Nu vă mai salvează vremea(nici măcar pe britanici, sic!), trecătorii, lista de cumparături, cadourile de Crăciun, planurile de vacanţă, prietenii, fostele iubiri. Nici măcar sarcasmul nu vă mai salvează de muțenie! Sunteți irecuperabili pentru că nu mai aveţi ce să vă spuneţi. Nimicul, se pare, nu poate fi articulat. Și atunci, ce faceţi? Vă mai comandaţi un latte cu partenerul de muţenie sau căutaţi un partener statornic de conversaţie?
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Comunicarea în cuplu este cheia unei relații sănătoase
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
