Avea toate motivele să mulțumească vieții. Îi era recunoscătoare pentru cele mai prețioase comori pe care aceasta i le oferise. Adorabila ei fiică, în vârstă de 12 ani, şi minunatul și inegalabilul ei soț. Își idolatriza familia. Într-o societate în care familia nu mai reprezenta celula de bază a acesteia, iar polii scării valorice se inversaseră, se simțea binecuvântată cu a ei. Se căsătorise de tânără și cei 18 ani care se scurseseră în clepsidra timpului o luaseră de multe ori pe nepregătite. Uneori avusese impresia că nu se va mai ridica după ploaia de lovituri cu care viața o boxa. Și totuși…
Privind pe fereastra biroului, își spuse că era prea frumos afară pentru a lăsa ca ziua să treacă la fel ca celelalte. 15 minute mai târziu, liftul de la biroul soțului ei o ducea către acesta pentru a-l invita să prânzească împreună. De când pășise în lift, o stare de exaltare pusese stăpânire pe ea. Se simțea ca în primii ani ai căsătoriei, când venea să-l ia de la birou pentru a merge la cumpărături, mai nou shopping, sau pentru a cina împreună. Abia aștepta să-i vadă fața. Nu-l invitase niciodată la prânz, iar atunci când o făcuse, îl anunțase în prealabil.
Păși în anticamera biroului. Nu o miră liniștea care domnea. Probabil că toți erau la prânz, mai puțin iubitul ei. Străbătu cei câțiva pași până la ușa biroului și o deschise cu nerăbdare. Scena care i se desfășură în fața ochilor avea ceva grotesc în ea și, totodată, terifiant. Iubitul ei, aflat deasupra partenerei sale de afaceri, se mișca în binecunoscutul ritm de du-te vino. Despuiat, cu o privire de un paroxism șocant, sări ca ars, încercând să-și acopere goliciunea. Se retrase, închizând instinctiv ușa în urma ei. O ajunse din urmă în fața liftului. Deschise gura pentru a-i spune că nu era o relație serioasă, dar ceva din mimica feței ei îl opri. Ea păși în lift, lăsându-se să se prelingă pe podea, după ce ușile acestuia se închiseră. Lacrimi mari începură să-i cadă cu repeziciune pe obrajii dogorâți de focul ce-i mistuia tot trupul. Ar fi vrut să urle, să spargă totul în jurul ei. Ar fi vrut să moară și chiar realiză că o parte din ea murise în clipa în care-și surprinsese soțul deasupra partenerei de business. Gânduri ciudate, provocatoare, dădură năvală în toată ființa ei. Părea că-i fusese invadată de un cor de voci care se luaseră la întrecere. Una-i striga că-și merită soarta pentru naivitatea de care dăduse mereu dovadă. Alta îi spuse că întotdeauna cei preaplini de sine sunt primii trântiți la pământ. O alta striga că semnele fuseseră din ce în ce mai evidente, doar că ea nu dorise să le vadă. Tot vacarmul fu acoperit de o voce gravă care o întrebă dacă era capabilă de iertare. Vocile începură iar, spunându-i să ia seama la trădare! Să nu uite umilița! Să se gândească cât de tare doare minciuna! Să nu uite cât de periculoasă este iluzia! Toate erau de acord că nu putea continua acolo unde minciuna mâncase cu ea la masă și dormise în patul ei. Vocea gravă intervenise iar, spunându-i că ar trebui să ierte, dacă încă îl mai iubea. Nu știa dacă-l mai iubea și nici nu credea că era capabilă de luat decizii în acel moment. De aceea, decise să lase ca timpul, odată cu uitarea, să-i ofere și soluția.
Pe Rita o găsești și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
