Când mama tace

16 April 2025

În iulie 2024, după dispariția celei mai cunoscute scriitoare canadiene, Alice Munro, fiica sa, Andrea Robin Skinner, a povestit public un episod dureros din copilăria ei, care avea să zdruncine imaginea impecabilă a autoarei de proză scurtă, laureată Nobel în 2013.

Potrivit mărturiei fiicei, al doilea soț al lui Munro, Gerald Fremlin, ar fi avut un comportament profund nepotrivit față de ea, începând de la o vârstă fragedă, de la 9 ani. Greu de crezut, dar abia în 1992, Andrea a avut curajul să-i spună mamei ei ce s-a întâmplat și asta printr-o scrisoare. Avea 20 și ceva de ani și tocmai citise o povestire scrisă de mama ei în care se simțea simpatia față de un personaj care fusese abuzat sexual de tatăl vitreg…

Dar Alice a reacționat ca și cum ar fi aflat de o infidelitate! L-a părăsit temporar pe Fremlin, care a recunoscut faptele într-o serie de scrisori, dar a aruncat vina asupra fiicei. A amenințat chiar că va face publice fotografii „elocvente” – una dintre ele o înfățișa pe Andrea, copil, în lenjeria lui. Un șantaj grotesc, dar real.

Cât despre răspunsul lui Munro, acesta a fost stupefiant: a fost „informată prea târziu”, îl iubea prea mult pe Fremlin ca să se despartă de el și așteptările ca ea să se sacrifice pentru copii și să repare eșecurile bărbaților le-a catalogat ca fiind produsul unei culturi misogine. Ceea ce se întâmplase era, în ochii ei, o problemă între tatăl vitreg și fiică. Ea, mama, nu avea „nimic de-a face cu asta” și părea preocupată exclusiv de propria suferință. „Se simțea trădată. Umilită. Credea că tăcerea noastră fusese o conspirație împotriva ei.” Niciun moment nu a părut să înțeleagă că vorbea cu o victimă. Cu copilul ei. „Avea să mă descrie, la nouă ani, ca pe o ‘distrugătoare de cămin’. Spunea că i-am invadat dormitorul în căutare de aventuri sexuale.”

©Andrew Testa/Shutterstock în 2005

Ruptura a devenit ireversibilă în 2002, când Andrea i-a interzis lui Fremlin accesul la copiii ei. Dar a fost nevoie de un articol – în care Munro vorbea despre mariajul ei într-o lumină caldă – pentru ca fiica ei să meargă, trei ani mai târziu, la poliție, cu toate dovezile. Fremlin, la 80 de ani, a fost acuzat de abuz sexual, a pledat vinovat și a primit o sentință cu suspendare și o perioadă de doi ani de probațiune. Alice a rămas alături de el până la moartea lui în 2013 și nu a vorbit niciodată public despre acest episod.

De ce a făcut asta Andrea?

„Am vrut ca povestea mea să devină parte din poveștile pe care lumea le spune despre mama mea. Nu vreau să mai văd niciun interviu, nicio biografie, niciun eveniment care să nu se confrunte cu realitatea a ceea ce mi s-a întâmplat mie. Și cu faptul că mama mea, confruntată cu adevărul, a ales să rămână cu abuzatorul meu și să-l protejeze.”

În decembrie 2024, The New Yorker a publicat un articol tulburător semnat de Rachel Aviv, intitulat „Alice Munro’s Passive Voice” despre complicitatea pasivă a scriitoarei. Pentru cititoarele noastre, obișnuite cu nuanțele relațiilor, cu cu greutatea moștenirilor familiale (ați citit articolul Ea ar fi trebuit să vadă, să știe, să mă vadă și v-ați îngrozit), acest caz deschide o conversație profundă, necesară, despre datoria de a vedea, de a auzi și de a proteja pe cel care nu se poate proteja singur… copilul abuzat!

Rachel Aviv cercetează în acel articol nu doar relațiile din familia Munro, ci și modul în care scriitoarea a ales să transpună în literatură conflictele dintre tăcere și adevăr, dintre acceptare și vinovăție, dintre iubire și orbire emoțională. În povestirile lui Munro, femeile sunt adesea prinse între loialitate și libertate, între datoria de a păstra aparențele și nevoia de a se elibera. Vocea pasivă – atât de prezentă în stilul ei literar – devine, în acest context, o metaforă amară: pentru lipsa de acțiune, pentru refuzul confruntării directe, pentru tăcerea aleasă în fața unei realități traumatice.

Ce spun specialiștii

Specialiștii în sănătate mintală, precum Gabor Maté sau dr. Judith Herman, vorbesc de mult despre impactul devastator al traumei infantile și despre mecanismele de apărare – inclusiv negarea și disocierea – care pot afecta nu doar victima, ci și cei din jur. În cazul lui Munro, vedem cum o mamă inteligentă, sensibilă și respectată public poate rata semnalele cele mai evidente din universul propriei familii. Nu din rea-credință, ci din incapacitatea de a înfrunta o realitate prea dureroasă.

Dincolo de cazul Munro

Această poveste nu este doar despre o celebră scriitoare canadiană și fiica ei. Este despre orice relație în care durerea a fost ascunsă sub preș, despre orice copil care nu a fost crezut, despre orice mamă care, din frică sau orbire, a ales să nu vadă. Este o invitație la curaj – curajul de a asculta cu adevărat, de a recunoaște greșelile și de a începe, măcar târziu, o conversație sinceră.

Lecturi care ajută să înțelegem trauma, tăcerea și iertarea

The Body Keeps the Score – Bessel van der Kolk
Un volum esențial despre impactul traumei asupra corpului și minții.

Trauma and Recovery – Judith Herman
Cartea care a definit modul în care înțelegem supraviețuirea și vindecarea.

Scattered Minds – Gabor Maté
O explorare profundă a traumelor din copilărie și legătura lor cu sănătatea emoțională.

Lives of Mothers & Daughters – Sheila Munro
Confesiunea curajoasă a unei fiice care încearcă să-și înțeleagă mama și copilăria.

🔗 Cartea de memorii a Sheilei Munro:

🔗 Despre traumă și recuperare:

🎙️ Interviuri cu Sheila Munro



Citiţi şi

Andropauza (menopauza masculină)

La un pas de infidelitate

Mama

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro